Un concept născut din hobby: mașinile vechi și pasiunea pentru călătorii. Dar și dorința de a spune cât mai multor oameni partea mai puțin fericită din istoria recentă a României, pentru a conștientiza trecutul și a nu-l idealiza în vreun fel.

Este weekend și pornim ca turiști în propriul oraș la bordul Malvinei, o Dacie 1310 din 1984, certificată ca vehicul istoric. În fața noastră rulează încă o Dacie simpatică din 1989, pe nume Domnica. Brusc, îmi amintesc de prima Dacie 1100 bej, condusă de tatăl meu și de conversațiile simpatice pe care le aveam, într-o lume care ne înconjura cu răceala, urâțenia și sinistrul vieții comuniste. În același timp, Bursucul își amintește de nu mai puțin celebrul Oltcit, prima mașină a familiei, adaugând la pachet înjurăturile de rigoare pentru calitatea execrabilă a așa numitului Citroën oltenesc. Mă gândesc că, turist fiind într-un astfel de tur tematic poate fi în fapt revanșa maximă pe care timpul o poate da familiei mele – la capitolul mașini străbunicul (fost antreprenor) stătea foarte bine, cu un Jeep Overland în 1928, un Ford în 1935, un Nash Ambasador cu motor de 2.800 cmc în 1939, mai târziu urmând bunicul cu un Wanderer în 1940 și un Buick Century de 4.600 cmc în 1943, adică sumum de lux la acea vreme. Apoi au venit comuniștii …

Dar să revenim la Daciile noastre. Turul a început în Piața Revoluției, o locație cu dublă încărcătură istorică. Aici a fost marcat începutul, dar și sfârșitul celor 42 de ani de comunism din istoria României – abdicarea Regelui Mihai și fuga lui Ceaușescu. Într-un periplu pe patru roți, în atmosfera autentică a mașinilor naționale de pe vremuri, parcurgem orașul și ne distrăm cum reușim să atragem privirile trecătorilor, nostalgici sau uimiți poate de starea foarte bună a Daciilor.

Până să ajungem la Casa Poporului ascultăm povestea ghidului și citim ziarul primit, plin de informații istorice, expuse într-un stil obiectiv dar ancorate în viața cotidiană a acelor vremuri (așa ne-am adus aminte că benzina era raționalizată la 20 de litri pe lună, că pachetul de Kent era șpaga care rezolva orice, că alimentele de bază erau pe cartelă iar cozile interminabile). Parcurgem bulevardul Victoria Socialismului, actualul Unirii și până să ajungem la Casa Scânteii – centrul propagandei comuniste, actuala Casa Presei, ne dăm seama că partea turistică se împletește cu cea educațională și că în afară de turiștii străini dornici de senzații tari, turul ar fi foarte potrivit pentru adolescenții sau tinerii care nu știu nimic din toate acestea. Comunismul este parte din copilăria noastră, a celor trecuți de 40 ani și ar fi o mulțime de modalități de a fi povestit.

În plimbarea noastră am trecut pe lângă Casa Radio, Sala Palatului și Hotelul JW Marriott, care fusese inițial construit doar pentru a primi delegații si înalți oficiali. Ne-am amintit cum circulația era restricționată pe zile, aglomerația aproape inexistentă, în timp ce în București erau doar 100.000 mașini, adică doar 5% din populația de la acea vreme avea o mașină, pentru cumpărarea căreia se aștepta ani de zile – pentru Oltcitul menționat la început, familia a așteptat 4 ani, față de 5 la Dacie … trebuia să ai răbdare cu carul.

În ciuda faptului că am muncit ceva la condus – fără servodirecție, frâne greoaie, oglinzi mai mult de decor, volan mai rigid – suntem bine dispuși. După aproximativ 3 ore, în lumina nu tocmai prietenoasă a unui prânz de septembrie, mergem să ne desfătăm la o cafenea cu cea mai bună cafea posibilă, lucru aproape imposibil de realizat acum mai puțin de 30 de ani.

RedPatrol este un tur care ne pune față în față cu istoria. Să ne aducem aminte … pentru că ignoranța duce la repetarea ei. Și pentru că istoria, oricum ar fi ea, nu trebuie uitată, vă invităm la bord, pentru o tură inedită prin București.