Instant Search

Şapte zile în Tibet – episodul 7

This slideshow requires JavaScript.

LHASA – ultima zi

 

Este a treia şi ultima zi în Lhasa, iar călugării certăreţi ne aşteaptă la mănăstirea Sera. Să mai aştepte, pentru că programul făcut de agenţia tibetană începe cu o vizită la Drepung, cea mai mare mănăstire a Tibetului, întinsă pe 2.000mp, la 10km de oraş. Drepung i-a găzduit pe primii patru Dalai Lama şi a fost de la începutul secolului XV un important centru universitar pentru secta Gelukpa, ca şi Sera. Călugării îşi obţineau diplomele după douăzeci de ani de studiat învăţăturile budiste. În Drepung-ul în care am intrat eu, Buddha este înlocuit de serviciile secrete chineze, după revoltele înecate în sânge care au avut loc aici acum trei ani. Stare de fapt care se simte foarte bine.

Nimic din echivalentul tibetan al Oxford-ului nu a mai rămas. Ca dovadă, cel mai mult mă impresionează bucătăria, cu vase imense de alamă încastrate în cuptoare mari de pământ şi putini înalte pentru bătut untul de nak, toate dimensionate ca pentru o comunitate de mii de oameni. Poate că de vină e doar ignoranţa mea. Constat măcar că şi la budişti există călugăria de sine. Sub stânci mani, pictate în culori vii, vieţuiesc câteva călugăriţe. Una dintre colegele de drumeţie este invitată într-o chilie, experienţă pe care încearcă să mi-o împărtăşească, dar degeaba, trebuie trăită. Mă bucur totuşi de nişte dulciuri din lapte de nak deshidratat, făcute de călugăriţă, care mai îndulcesc gustul amar lăsat de cele văzute.

Amărăciunea revine însă la Sera, unde găsim mai totul închis, aerul de destinaţie turistică luând locul miresmei de trandafiri sălbatici – se ra, în tibetană – din vremurile bune ale mănăstirii. Sera împărtaşeşte soarta Drepung-ului. Cu sute de călugări ucişi, bună parte din textele vechi şi obiectele de artă religioasă distruse în bombardamentele din ’59, mănăstirea îşi pierde pentru totdeauna statutul de important centru de învăţătură budistă, păstrat şi dezvoltat de-a lungul a cinci secole. Din cei şase mii de călugări, au mai rămas sub trei sute. Nimic din ce a mai rămas din bogăţiile mănăstirii nu ne este arătat. Iar Sera are 19 schituri împrăştiate pe dealurile de deasupra Lhasei.

Vizităm tipografia şi sala mandalelor din nisip colorat. Un cor de voci ce par foarte supărate ne cheamă spre Curtea dezbaterilor. La umbra copacilor, învăţăcei şi dascăli, primii aşezaţi la picioarele celorlalţi, pun în discuţie teme din învăţătura budistă. Gesturile ce însoţesc dezbaterea, precum şi tonul şi volumul vocilor, te fac să crezi că se ceartă. Dar ştiu că fiecare gest are o semnificaţie şi marchează întrebarea, corectitudinea răspunsului sau câştigătorul dezbaterii. Totul supravegheat în tacere de un maestru. Spectacolul se repetă de vreo patru ori pe zi. Da, impresia mea este de spectacol uşor regizat.

Adevarătele gompa Drepung şi Sera sunt acum în sudul Indiei, unde călugării aflaţi în exil le-au recreat, oferind adăpost spiritual pentru aproape zece mii de călugări.

Deziluzionat, mă grăbesc spre locul meu preferat din Lhasa, piaţa Barkhor. După ce îmi iau doza de bine, pornim cu toţii în căutarea locului pentru ultima cină tibetană. Şi pentru ca ziua să se încheie cum a început, ieşim fără să vrem din centrul vechi şi pătrundem într-un cartier modern, cu reprezentanţe ale multor mărci de lux cunoscute şi clădiri cu faţade din sticlă. Este un loc pe care aş fi preferat să nu-l descopăr. Într-un restaurant cu aer occidental mănânc cea mai picantă mâncare din viaţa mea: chicken tandoori, stins cu un ceai de ghimbir cu lămâie şi miere.

Vine şi dimineaţa zborului către “casă”, cum am numit noi Nepalul. În aeroportul din Lhasa sosim înaintea personalului de la îmbarcare, pe care îl vedem cum vine la serviciu încolonat, în pas sincron. Profităm de timp pentru a schimba ultimele impresii cu Lhakpa şi a-i mulţumi pentru ce a putut face pentru noi. Era loc de mult mai bine, dar îl înţelegem. După un zbor nu tocmai plăcut cu Air China – turbulenţele, bată-le vina – aterizăm în Kathamandu, unde prietenii noştri ne aşteaptă în Thamel, la o bere Everest, cu poveşti buthaneze. Avem şi noi multe de depănat. Acum, când scriu rândurile astea, experienţa mi se pare ca trăită de unul care ar fi putut să se bucure mai mult, să pună mai multe întrebări, să ceară să vadă mai mult decât oferă programul impus, să se întoarcă mult mai bogat spiritual. Cred că ştiu de ce am sentimentul ăsta. Îmi dă motive să urc din nou pe acoperişul lumii! Genericul filmului Şapte zile în Tibet îi aminteşte pe cei opt oameni cu care aş apărea bucuros şi în partea a doua. Care sper că se va numi Adevăratul Tibet.

 

Sfârşit

 

5 comments

  1. Sceptica si usor superioara mi se pare expresia fetei femeii care isi tine in brate copilul…Oricum, a fost o experienta unica si interesanta care merita facuta de catre cei care doresc si cauta asa ceva. Ne-ai povestit-o frumos si ai ilustrat-o la fel. Multumesc!

  2. De un an-doi asa mi-a rasarit si mie in minte dorinta de a experimenta Tibetul! Mi-au placut postarile foarte mult, le tin ca referinta pentru cand o sa incerc sa-mi organizez calatoria acolo 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.