Instant Search

Hornurile de basm din Valea Roșie

This slideshow requires JavaScript.

Orice început are şi un bun sfârşit. În Cappadocia, termenul “explorare” nu are nicio limită. Când timpul ne presează, ne alinăm gândindu-ne că vom lăsa întotdeauna o portiţă pentru data viitoare. Dar până atunci …

 

Ultima zi în Göreme. Avionul decolează din Nevşehir pe înserat, aşa că am o nouă zi plină de aventuri. Mi-am propus o incursiune la pas în cetatea din Üçhisar, aflată la aproxmativ 4km distanţă. Este o zi foarte călduroasă, niciun nor nu se vede pe cer. Mă gândesc că un tur de Göreme ar fi mai nimerit, aşa că pornesc la plimbare dar constat în scurt timp că oraşul e prea mic. Neavând hartă şi cu o rezervă destul de subţire de apă mă avânt printre hornurile de piatră ce duc spre Valea Roşie. A fost primul obiectiv vizitat, chiar în ziua sosirii în Cappadocia. Agenţiile de turism organizează expediţii de 3-4 ore, cu ghid specializat iar un astfel de tur costă 25 de lire turceşti. O nimica toată, raportat la minunăţiile întâlnite în drum. Acum aveam de două ori mai mult timp, am decis să merg cât pot. Şi am mers ceva …

Trec pe lângă o fermă ce părea mai degrabă desprinsă din filmele western. Nu e niciun John Wayne prin bătătură, mă gândeam să încerc un tur călare pe unul din superbii cai care moţăiau lângă bârnele din lemn. Totul e static, căldura s-a înteţit, nici măcar dulăii fermei nu se deranjează să mă hămăie, aşa că o iau din loc urcând primul deal. Mă trezesc curând într-o vale largă (ulterior aveam să constat că sunt în Valea Trandafirilor), plină de culturi de viţă de vie şi pomi fructiferi, flancată din toate părţile de vârfurile ascuţite ale hornurilor de basm. Ici colo, câte un ţăran îşi lucrează pământul, în rest, nici ţipenie. Drumul marcat duce către Valea Roşie, parţial cunoscută. Stau bine cu timpul, un bun motiv de a merge mai departe. Aparatul foto lucrează necontenit, suprinzând imagini splendide la fiecare pas. Am uitat de căldură, am uitat de timp, muntele mă atrage necruţător cu noi şi noi panorame. Zonele plate, acele piste de decolare matinală ale baloanelor alternează cu urcuşurile abrupte, dând în final la iveală o nouă vale, mult mai spectaculoasă – Red Valley sau Valea Roşie. I se spune astfel datorită culorii preponderent roşiatice a stâncilor, asemeni celor din Râpa Roşie de la Sebeş, deşi ar fi putut fi la fel de bine denumită Valea Albă sau Valea Galbenă, datorită irizaţiilor pline de culoare ce alternează cu acel roşu, incandescent în după amiezile însorite.

În acest semideşert arid dau de un loc de popas, o terasă în toată regula, aşezată strategic la o răscruce de drumuri. Aici te poţi răcori cu un suc din rodii ori portocale proaspăt stoarse, îţi poți savura ceaiul sau, lucru cel mai important, îţi reîmprospătezi proviziile de apă. Mai aveam 5 lire în buzunar aşa că mi-am permis o sticlă mare de doi litri. În continuare stau bine cu timpul aşa că plec mai departe în inima muntelui, urmând o cărare largă străbătută de un firicel de apă. Posibilitatea de a mă rătăci este prea mică. În plus, sunt peste tot semne ale civilizaţiei iar în curând apar indicatoare către biserici săpate în piatră. Fac un ocol şi urc o pantă îngustă, ajungând la Haçli, o biserică din secol IX ale cărei picturi originale au fost foarte bine conservate în interiorul muntelui. Un bar improvizat, săpat şi el în stânca din apropierea bisericii şi o panoramă de vis cu turnurile crenelate ale Cappadociei contribuie din plin la o nouă zi reuşită.

Bisericile sunt atât de bine ascunse încât poţi trece pe lângă ele fără a bănui măcar că în cotloanele din jurul tău au trăit odinioară pustnici. O cohortă de biciclişti iese în şir indian dintr-o crăpătură de stâncă. Îi las să treacă şi intru să verific. Am impresia că păşesc într-o falie spaţio-temporală, într-un loc înţepenit parcă în timp. Urc o scară veche, prăfuită din lut ce mă duce printr-un coridor îngust spre o cameră semiobscură. Mă simt un adevărat Indiana Jones – am intrat într-o altă biserică, dar aici este cu totul altceva – altarul larg, coloanele imense, camerele multiple, absida bine conturată, totul dă impresia că acest loc a avut un rol însemnat în istorie. Dacă afară temperatura urcase la 35°, aici nu cred că erau mai mult de 18°. Dintr-un ochete lateral, lumina soarelui se revarsă în camerele sfinte ca o rază binefăcătoare. Senzaţia e nemaipomenită, sunt singur într-un loc magic, departe de nebunia creată de hoardele de turişti. Categoric, merită să tocmeşti un ghid pentru a vedea solitar aceste toate minunăţii.

Curând, drumul o ia în sus iar valea se deschide. Am ajuns în punctul de plecare din prima zi, de aici cunosc traseul ca-n palmă până în Göreme. La aceeaşi distanţă se află şi Çavuşin dar în direcție opusă. Cobor din nou în altă vale, traversând o proprietate privată unde un uncheş întreprinzător şi-a amenajat printre pomii fructiferi o terasă plină cu bunătăţi: alune, stafide, curmale şi alte lucruri delicioase. Sunt pe zero la capitolul finanţe, nu-i pot face vânzare, dar capăt o broşură scrisă în turceşte. Pesemne e preot. Unde erai în prima zi?

Trec de un grup de ATV-işti ce îşi testează motoarele în praf şi în scurt timp ajung în Göreme. Ca prin minune, bancomatul reuşeşte să mă blagoslovească cu încă 20 de lire (mai mult ca sigur că preotul de mai sus, văzându-mă lefter, s-a rugat pentru mine), pe care-i cheltuiesc pe un kebab, două ayran şi câteva baclavale, alături de două pisici mult prea pofticioase. E vremea să o iau din loc, nu mai am timp să mă schimb şi plec la aeroport cu sarea pe tricou, ghetele mai mult albe decât negre şi cu mulţumire în suflet că am ajuns într-un loc atât de deosebit. Aeroportul e mic, iar zborul Turkish spre Istanbul e singurul din acea după amiază. Dealtfel, doar două curse pe zi perturbă cerul Cappadociei la Nevşehir. O scurtă escală la Istanbul şi … am ajuns acasă.

Puţine sunt locurile care îţi rămân cu adevărat întipărite în memorie. Cheltuim sume enorme pentru a ajunge departe, în celălalt capăt al lumii, fără să ştim că minunile naturii sunt atât de aproape de noi. Despre Cappadocia se va scrie mult timp de aici înainte, pentru că fiecare călător va simţi nevoia de a împărtăşi celorlalţi propriile impresii. Până una alta, aceasta a fost povestea mea şi o închei cu dorinţa declarată de a reveni cât de repede în Ţinutul Frumoşilor Cai, printre hornurile de basm ale incredibilei Cappadocia.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.