Şapte zile în Tibet – episodul 3
SHIGATSE
Din fericire, în dimineaţa următoare fetele sunt mai bine, aşa că în formaţie de nouă muschetari vom petrece o noapte în plus în următorul oraş, Shigatse, despre care ştiu că este unul din cele mai alterate oraşe ale Tibetului. Cu siguranţă, nu singurul.
Drumul spre Shigatse ne oferă acelaşi peisaj spectaculos al platoului tibetan, ca de altfel întregul traseu spre Lhasa. Extrem de surprinzătoare este pentru mine întâlnirea cu grupurile de biciclişti la altitudini de peste 5.000m. Elveţieni, germani de 40-50 de ani îmi dau o lecţie de rezistenţă, parcurgând mia de kilometri pe bicicletă, în sens invers faţă de noi, dând o cu totul altă dimensiune noţiunii de mountain bike. Cu o oprire în Lhotse pentru a înghiţi cu noduri un pui cu curry, un yakburger, o noodle soup, un masala tea, după caz, priviţi prin fereastra restaurantului de ochi înfometaţi de mame şi copii, iată-ne ajunşi în Shigatse, capitala regiunii Tsang. Hotelul de aici vine ca o mană cerească după primele nopţi tibetane. Căldură, aşternuturi care par măcar a fi fost spălate şi o baie cu pereţi din sticlă. Aspectul de acvariu al băii îmi trezeşte suspiciunea că prin zonă şi-au făcut veacul mulţi peşti. O încercare de a folosi net-ul din recepţia hotelului îmi aduce aminte unde mă aflu. Facebook şi Gmail “are not allowed in China”, îmi spune recepţionerul, după ce îl rog să-mi traducă scrierea ilizibilă de pe monitor. Ok, rămâne telefonul, aici avem roaming, spre deosebire de Nepal.
În locul bufetului suedez, dar totuşi chinezesc din hotel, câţiva alegem să luăm cina în oraşul pe care suntem curioşi să-l descoperim, cum altfel decât în ricşă. Şi aici, ca şi în Kathmandu, în ricşă am senzaţia că tot ce-mi lipseşte ca să fiu un exploatator ca la carte este un bici. Îmi dau totuşi seama că datorită unora ca noi, oamenii ăştia au ce pune seara pe masă. De asta nu negociez nici acum preţul pe care îl cere ricşarul. Pe o stradă comercială mărginită de două porţi tibetane roşii intrăm în Tibetan Family, un restaurant intim, populat la ora asta doar de localnici, întotdeauna un semn bun. Deşi bucătăria prin care trec în drumul spre toaletă nu arată deloc îmbietor, savurez totuşi delicioasele Yak Momo, cu garnitura de cântece tibetane oferite live tot de bucătar, de dincolo de pătura bucătăriei. La fel de delicioasă este şi fata care ne serveşte şi care îşi încheie orice răspuns la întrebările noastre, chiar şi afirmativ, cu un umil “sorry”. Ne întoarcem la hotel şi încheiem ziua cu o bere Lhasa scăldată în impresiile zilei.
Dimineaţa ne dezvăluie cel de-al doilea oraş al Tibetului ca fiind incredibil de poluat. Nu înţeleg cum se face că la peste 3.800m altitudine, fără ca traficul să fie foarte intens, aerul de pe trotuar este irespirabil. Deodată, misterul măştilor de pânză de pe figurile oamenilor se risipeşte. Nu şi norul invizibil de gaze de eşapament care ne alungă repede de pe străzi.
Refugiul îl găsim la Tashilhunpo, reşedinţa lui Panchen Lama (Tashi). Acesta este acum ales de chinezi, cel adevărat, ales în 1995 de către Dalai Lama este “dispărut”. Cum Panchen are un rol important în alegerea viitorului Dalai, totul se leagă. Mănăstirea este, dupa părerea mea, mai mult muzeu decat lăcaş de cult. Nu-i de mirare, în 1961, partimoniul acesteia, împreună cu relicvele sfinte au trecut în proprietatea Republicii Populare. Ăsta e motivul pentru care stupe cu rămăşiţele trecuţilor Dalai şi Panchen Lama nu sunt de văzut. Întrebat totuşi de ce, ghidul nostru tibetan Lhakpa nu poate să răspundă. Aceeaşi reţinere temătoare o are de fiecare dată când întrebările noastre intră în zona sensibilă. Alegem să-l cruţăm. Cuvintele pe care ar vrea să le strige în gura mare, dar pe care ni le şopteşte voalat, îi aduc lacrimi în ochi.
Mănăstirea, fondată în 1447 de primul Dalai Lama, adăposteşte cel mai înalt Buddha Maitreya şezând din lume – viitorul Buddha – şi este una din cele patru mănăstiri ale Bonetelor Galbene (Gelukpa) din budismul tibetan. Dacă vrei să ai dovezi foto ale trecerii tale prin multele capele, trebuie să scoţi din buzunar câteva zeci de yuani pentru fiecare. Nu prea poţi să trişezi, căci călugării, despre care am aflat că sunt în majoritate chinezi, sunt foarte vigilenţi. În plus, cine îşi doreşte o bad karma? Aşa că mă rezum mai mult la a asculta explicaţiile ghidului. La intrarea în fiecare încăpere aud propoziţia: “in this chapel you can see many statues”, urmată de explicaţiile de rigoare. Dintre zeci, sute de reprezentări ale lui Buddha, foşti Dalai şi Panchen Lama, reuşesc să-l reţin doar pe Buddha al Compasiunii, cel cu o mie de braţe. Altfel, engleza cu accent imposibil a ghidului, precum şi dimensiunea acestei religii îmi cam taie elanul cu care am pornit pe calea iluminării. Complexul este de fapt un mic oraş, cu temple, stupe şi chilii cu ferestre şi porţi decorate cu volane din pânză albă, ce se ondulează discret în adierea uşoară.
La ieşire ţi se deschide în faţa ochilor o piaţetă rece cu statui în mărime naturală din bronz, reprezentând întâlnirea dintre tibetani şi turiştii occidentali. Ca nuca în perete. Restul zilei, decretată “free time” de către ghid, o dedicăm explorării oraşului vechi. Acum ne întâlnim prima dată cu târgul tibetan, dar mai ales cu extrem de amuzanta şi profitabila târguială tibetană. Din spatele tarabelor pline cu podoabe de toate felurile, din turcoaze, cornaline şi alte semipreţioase, cu roţi şi clopoţei de rugăciune, statuete, boluri cântătoare, femei îmbrăcate în costume tradiţionale te ademenesc: “looky, looky! I gi’tzeep, tzeep!” La întrebarea “how much?” răspunsul invariabil este “you gimmy how mutzi!” De aici începe o negociere lungă şi pe alocuri agresivă, care face deliciul sesiunilor de shopping tibetan, mai ales pentru una dintre fete, care şi-a descoperit aici talente ascunse.
Rătăcirea pe străzi lăturalnice, printre case, magazine şi ateliere, este parte importantă din descoperirea unui loc. Cum altfel să guşti chestii verzi gelatinoase şi incerte, să ţi se ţină predici despre nocivitatea fumatului de către un puşti de zece ani, să urmăreşti o partidă de snooker în plină stradă, să baţi într-o tobă de rugăciune, să vezi cum se usucă tăiţeii, cum se pictează mobila sau să ţi se ceară pe hârtie poza pe care tocmai i-ai făcut-o cu camera ta digitală unui meşter fierar.
Ne trezim zburdând pe cărările ce urcă spre dzong-ul oraşului, Samdrubtse, de-a lungul şirurilor de roţi de rugăciune sau roţi mani, numite aşa datorită inscripţiei “Om mani padme hum”, mantra lui Avalokiteshvara, reîncarnat în Dalai Lama. Castelul-fortăreaţă a servit drept model pentru palatul Potala, precedându-l pe acesta cu vreo două secole. Din păcate însă, actualul dzong este o copie din beton a celui original, distrus de “ştiţi voi cine” prin anii ‘60. De la înălţime avem surpriza să zărim în mijlocul oraşului o … moschee albastră.
Orice oraş, oricât de anost ar părea la prima vedere, te poate uimi, dacă ştii unde să priveşti.
Recunosc, in ceea ce scrii, sentimente incercate in India…