Ajungem în Tingri, o aşezare uşor de cuprins într-o privire, două şiruri de case scunde de-o parte şi de alta a drumului ce ne-a urcat la 4.350m. Localnici ce-şi vând mărfurile, copii plângând, câini şi vaci hrănindu-se din grămezi de gunoaie, cai liberi sau înhămaţi la căruţe, maşini şi tractoare animă strada. Prima oprire, la masă. În spatele unei pături murdare ce ţine loc de uşă, brodată cu srivatsa – sau nodul nesfârşitelor reîncarnări – am parte de cea mai autentică şi gustoasă mâncare tibetană: deja amintita supă picantă de ghimbir şi un yak chilli cu legume şi orez, stins cu aromatul ceai masala. Nu uit de pufoşenie, un fel de clatită mai buretoasă, cu mere sau banane, care va deveni unul din laitmotivele grupului nostru. Bucatele se pregătesc aici la foc de balegă uscată de iac, lemnul fiind o marfă rară. Căldura soarelui este folosită la încălzirea apei pentru ceai într-un mod foarte ingenios. Panouri din tablă de forma parasolarelor pentru parbrizul maşinii concentrează lumina pe fundul ceainicului aşezat la jumătate de metru deasupra acestora. Mai eco de atât nu se poate. Stâlpi, grinzi, mese din lemn, toate pictate în culori vii, cu motive florale, tablouri cu scene religioase, divane primitoare, o sobă în mijlocul încăperii, nelipsitele termosuri cu ceai fierbinte de iasomie te îmbie la o dulce leneveală. Dar nu avem timp pentru asta. Everestul ne cheamă, prezentându-se pe numele lui tibetan, Chomolungma, zeiţa mamă a lumii, cu zăpezile-i veşnic spulberate de vânt, ca un vulcan fumegând.