Jurnal de Nepal (episodul 10)
Templele de la Pashupatinath. Incinerări publice pe malul râului Bagmati. La taclale cu Sadhu. Mantre la Boudhanath. Plecarea din Nepal.
După zborul cu Agni Air de dimineaţă, revenim cu picioarele pe pământ. Întâlnirea cu Everestul ne-a umplut de energie. Este abia ora 8 şi avem o zi întreagă la dispoziţie. După micul dejun ne regrupăm şi pornim din nou spre aeroport. În apropiere se află cel mai important centru spiritual din Nepal, un simbol al religiei hinduse, templul de la Pashupatinath. Alături de templele indiene de la Varanasi, Pashupatinath este cel mai sfânt loc de pelerinaj pentru hinduşi închinat zeului Shiva. Complexul nu cuprinde doar pagoda propriu zisă. Pe malul râului Bagmati se află numeroase alte temple, statui, anexe, altare de rugăciune sau loc de crematoriu. Pelerinii vin aici din tot Nepalul şi chiar de peste graniţă, îndeosebi din India. Tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, localnici ori turişti, întâlnim aici o lume pestriţă ce animă întreaga zonă.
Legenda povesteşte despre Shiva şi Parvati că, ajungând în Valea Kathmandu şi odihnindu-se după o lungă călătorie pe malul râului Bagmati, au fost fascinaţi de frumuseţea locurilor şi au decis să rămână aici pentru totdeauna, transformându-se în cerbi şi cutreierând pădurile din jur. Căutat de oameni şi zei, Shiva le-a spus acestora că va fi cunoscut drept Pashupatinath, stăpânul tuturor animalelor. Templul actual a fost ridicat în secolul al 17-lea de către Regele Bhupendra Malla, pe locul vechii clădiri decimate de termite. Accesul nonhinduşilor este strict interzis, iar gardienii de la intrare au grijă de respectarea acestei decizii. Totuşi, din anumite colţuri, cu un teleobiectiv bun se poate vedea câte ceva din curtea interioară. Aglomeraţia din templu nu lasă însă loc de prea multe interpretări, dar bănuim că activităţile sunt similare celor din templele întâlnite în drumul nostru.
Într-o zonă adiacentă templului, câteva persoane sunt adunate în jurul unei gropi pe ale cărei margini sunt arse ofrande. Nu am văzut nicio capră, cocoş sau porumbel destinaţi sacrificării şi nici nu am auzit că s-ar practica aşa ceva la Pashupatinath. Însă adevăratul spectacol se desfăşoară pe malul lui Bagmati. De pe partea opusă râului, orice muritor poate lua parte, de la o mică distanţă, la ritualul hindus de incinerare a celor trecuţi în nefiinţă. Dacă pentru un european neavizat spectacolul este hilar şi grotesc, pentru nepalezul de rând tabloul este unul cât se poate de obişnuit. Doar că pentru nepalezul de rând, incinerarea la Pashupatinath este cam greu de atins. Deşi ţelul oricărui hindus este de a fi ars aici, doar cei din castele superioare beneficiază de acest privilegiu.
Decedatul, învelit într-o pânză, este depus pe un suport din piatră chiar în apropierea apei şi, în cadrul unei procesiuni simple, uns cu uleiuri şi alte substanţe. Operaţiunea este de regulă executată de fiul cel mare al defunctului, fiind în acest fel asigurat de o trecere rapidă şi sigură în rai. În tot acest timp, pe malul celălalt, la nici 20m distanţă, mulţimea de gură cască poate privi în voie şi fără oprelişti întreg spectacolul. Multă lume se purifică, îmbăindu-se în apele care ulterior se vor vărsa în râul sfânt Gange. Nu contează că în amonte femeile îşi spală nonşalant hainele sau că la nici 100 de metri în aval copiii se joacă în apa prin care pluteşte cenuşa celor decedaţi. În hinduism, viaţa, moartea şi reîncarnarea sunt lucruri absolut normale, o succesiune ciclică numită samsara.
Apogeul procesiunii se derulează în zona crematoriilor deschise. Practic, acestea sunt în aer liber, în văzul tuturor. Dacă incinerarea este un spectacol în sine, atunci scena o reprezintă ghat-urile, adică postamentele din piatră unde se execută pârleala. Sunt mai multe astfel de ghat-uri, mai tot timpul pline. În urma unui nou ritual, mortul este învelit şi depus pe un pat de lemne, apoi incinerat. Operaţiunea durează câteva ore, timp în care rudele veghează în tăcere mormanul ce se transformă încet în cenuşă. La final, aceasta este aruncată sec cu o mătură în Bagmati. End of story, altul la rând … viaţa-i grea, dar trece. La Pashupatinath, aerul este greu iar mirosurile sunt amestecate, printre ele fiind şi cel de carne de om arsă. De aceea, nu mulţi suportă scenele descrise mai sus. Nu e de mirare că am asistat singur la ele.
O apariţie mai domestică în acest peisaj ce completeză inspirat întregul tablou o reprezintă aşa zişii Sadhu. I-am întâlnit şi în alte locuri din Nepal, precum Durbar Square din Kathmandu sau pe munte la Manakamana. Prin definiţie, Sadhu (omul bun sau sfânt) este un călugăr ascet care obţine prin meditaţie şi contemplare moksa sau eliberarea din samsara, al patrulea stadiu al ciclicităţii. Dacă majoritatea Sadhu practică yoga, nu toţi yoghinii sunt Sadhu. Unii îşi acoperă întreg corpul cu cenuşa celor decedaţi, alţii se îmbracă strident în haine de culoare ocru, la fel ca şi giulgiul răposaţilor. Nu se spală cu lunile şi postesc uneori zile întregi. Mă întreb atunci la ce le folosesc banii pe care îi cer turistului pentru poze. Pentru că toţi Sadhu de la Pashupatinath sunt într-o mare vânătoare de turişti. Înzorzonaţi şi pictaţi pe faţă în culori stridente, stau toată ziua şi pozează pentru câteva zeci de rupii. Unii sunt decenţi, alţii de-a dreptul tupeişti, cerând aproape de fiecare dată mai mult. Câteodată, ameţiţi probabil de marijuana, pot deveni violenţi. Orice meditaţie dispare, moksa ducându-se pe apa lui Bagmati. Iar ca serviciul şi prestaţia să fie complete, alde Sadhu îţi bălmăjeşte o “binecuvântare”, ca să nu pleci nemulţumit. De aceea, impresia generală este că, cel puţin la Pashupatinath, acei Sadhu nu sunt decât nişte escroci.
Ne-am lecuit de procesiuni, de incinerări şi de falşi călugări şi am pornit într-un final spre Boudhanath, unul din cele mai sfinte situri budiste din Kathmandu. Uriaşa stupa domină întreg orizontul, fiind una din cele mai mari din lume. Inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, ea se află pe ruta unui vechi drum comercial ce venea dinspre Tibet şi traversa Valea Katmandu peste Bagmati, înspre Patan. Forma ovală a stupei (Chorten în tibetană) îl reprezintă pe Buddha încoronat şi aşezat în poziţie de meditaţie, aşezat pe un tron. Construcţia pătrată din partea superioară reprezintă capul lui Buddha, cu ochii pictaţi pe cele patru feţe şi cu coroana în vârf. Stupa este plină de simboluri, anumite părţi ale sale reprezentând pământul, apa, focul, aerul şi spaţiul, cele cinci elemente purificatoare budiste. Un alt element important este Pomul Vieţii, un trunchi de lemn plasat în centrul stupei, acoperit de mandala şi pietre preţioase.
Dincolo de mesajul spiritual transmis de stupa şi de mantrele ce răsunau necontenit în apropiere, nu putem să nu remarcăm amploarea comercială din jurul acesteia. Alături de cea de la Swayambhunath, stupa de la Boudhanath este principalul obiectiv religios din Kathmandu. La fel ca în Durbar Square, zona este împânzită de restaurante ce oferă clienţilor, pe lângă meniul propriu zis, imagini panoramice de pe terasele situate pe acoperişuri. Magazinele ce vând muzică tibetană pot fi găsite la orice pas (de aici şi mantrele care nu contenesc), arhicunoscuta Om Mani Padme Hum fiind redată într-o obsedantă repetiţie. Atmosfera este plăcută, ne petrecem astfel ultima după amiază în Nepal.
Ne întoarcem în bârlogul nostru din Thamel pentru a petrece cele câteva ore rămase la dispoziţie până la plecare. Ultimele cumpărături, în mare parte souveniruri pentru cei de acasă. Găsim o librărie, Pilgrims, foarte bine aprovizionată, deşi nu prea am avut succes la negocieri. Câteva produse Himalaya de la supermarketul din colţ, vreo două-trei CD-uri cu mantre şi gata, s-a umplut bagajul. Nu de alta, dar mai avem ceva timp de petrecut şi în Qatar. De dimineaţă, mare lucru nu prea mai este de făcut. Magazinele se deschid târziu şi, după atâtea treziri la primele ore, parcă ar merge o leneveală. Plecăm totuşi cu câteva ore înainte, pentru că traficul prin Kathmandu se înteţeşte spre prânz. Mai petrecem puţin timp prin aeroport, avionul are o mică întârziere, ceea ce avea să ne asigure un transfer extrem de rapid la Sharjah, de doar 5 minute între avioane. Ne îndreptam către ultima staţie a aventurii noastre, Doha.
A venit timpul să părăsim Nepalul. După aproape două săptămâni de aventuri ne luam rămas bun de la această minunată ţară, de la oamenii săi deosebiţi care, în ciuda problemelor şi a sărăciei, au avut mereu câte un zâmbet pentru noi. În Nepal ne-am făcut mulţi prieteni cu care ţinem legătura online, am ajuns în locuri neînchipuit de frumoase, am întâlnit oameni diferiţi, stiluri de viaţă inimaginabile unui trai decent european, am descoperit munţii, da … munţii cei adevăraţi, cei mai înalţi din lumea asta. Am călărit elefanţi, am alergat maimuţe, am înotat în râu, am zburat, am dansat cu localnicii, ne-am jucat cu copiii, am visat, am cântat, într-un cuvânt … în Nepal am trăit din plin!
***********************************************
Am ajuns la finalul călătoriei noastre. Vă mulţumim că ne-aţi citit şi sperăm că v-am transmis măcar o mică parte din universul lumii în care trăim. Drept pentru care ne împreunăm mâinile, zâmbim uşor şi cu o uşoară plecăciune vă urăm să ajungeţi cât de curând la poalele Himalayei.
Namaste!
Hilar zici? Nu cred ca mi-as fi dorit sa asist la un asemenea ritual de incinerare in vazul lumii, cat despre miros…nu mersi 🙁 Am vazut de curand un filmulet cu acesti sadhu si modul in care se elibereaza, chipurile, de dorinta sexuala, este si mai horror decat incinerarea descrisa de tine…cred ca gasesti la un simplu search pe google.
Plesed to read all your detail travel account in various episodes which will sooner or later will be crucial in promoting Nepal in and around Romania .Thanks Raj
I discovered the mountains, so … true mountains, the highest in the world. We rode elephants, monkeys ran, I swam in the river, I flew through the air, I danced with the locals, we played with the kids, I dreamed I sang, in a world … I lived in Nepal in full! (I have envy with this realistic way of describing, why i can't write reality as it is ?) There is a long tradition of 'divine madness' in Hinduism.In fact, some all-India saints, would probably be considered lunatics in the West.The Indian concept of holiness is quite different from that in the West. It is not necessarily (though often) associated with the "good." The average individual, however, would need many incarnations to become enlightened, to see God, to become one with the Absolute, to merge one's mind with Cosmic Consciousness But since time immemorial shortcuts have been available for people wanting to become enlightened in this life rather than the next.Those who follow the fast track, mostly men, are the sadhus, the 'holy men'they passed on the wisdom of old, the method of yoga, that is 'yoking' soul and Soul together.Usually they should live by themselves, on the fringes of society, and spend their days in devotion to their chosen deity. Anyway Sadhus are respectful in Eastern world and i believe Sadhus may transfor their greed for money into wisdom if they read such blogs to know how tourists take them and their spiritual quest …
Ioana, nu e nimic horror dacă privești din punctul lor de vedere.
Raj, Bijay, you’re the best. Nepal trip was a big succes because of you, too. Thanks for the comments, you’re full of informations, as usual 🙂
De obicei îți pare rău când ajungi la finalul unei cărți bune. Mai lași să treacă o vreme și, pentru că ți-a plăcut atât de mult, o mai citești odată. Sigur vei descoperi nuanțe, aspecte care ți-au scăpat la prima lectură. Mulțam, Cătă, săr-mâna Renate, mă bucur pentru călătoria voastră bogată în experiențe noi.