E drept că au fost și momente în care am crezut că l-am pierdut definitiv pe Micuț. În Nepal, aeroportul internațional seamănă cu autogara din Făurei, la o scară ceva mai mare. Nu ne aducem aminte dacă am văzut vreun computer, toate operațiunile se făceau manual. Singurul obiect care părea venit din lumea (cât de cât) civilizată era banda rulantă de transport a bagajelor, care putea rivaliza cu succes cu cea de la Băneasa, dacă își mai amintește cineva de ea. Evident că nu făcea față afluxului de bagaje așa că un angajat pirpiriu le sorta, în sensul că le împingea efectiv la o parte, pentru a evita blocajul. Ne-am trezit în mijlocul unui puhoi de bagaje de tot felul și toate mărimile, împrăștiate pe o suprafață destul de mare, jos pe podea. Caută-l pe Micuțu’! După o oră, încă nu-l găsisem. De fiecare dată când îl întrebam pe angajatul pirpiriu dacă există vreo logică în tot acel amalgam, el ne întreba: company, sir? … Air Arabia, de parcă ar mai fi contat! Poftim, asta ne trebuie dacă zburăm cu low-cost! Și la Kathmandu! Ne așteptau două săptămâni de hălăduială prin Nepal, încă trei zile prin Qatar și nu aveam decât ce era pe noi, plus sentimentul că meseriașii de la aeroport nu vor avea în veci capacitatea de a ne găsi voluminosul bagaj. După procedura întocmirii actelor de pierdere (rudimentară, cum altfel), am ieșit din aeroport, unde ne aștepta grupul (îl ținusem pe loc mai mult de o oră), lângă un microbuz. Mai departe, ca în Nepal: hai cu bagajele pe microbuz, oamenii înăuntru – amănunt foarte important, pentru că am văzut că se întâmplă și invers pe acolo. La un moment dat, vedem pe un cărucior un troll mai mare … în câteva secunde îl recunoaștem pe Micuțu’ … cum o fi ajuns aici?!? O colegă de trupă ne spune: “Ăsta e bagajul meu!” După ce realizează că a luat din greșeală alt bagaj de pe bandă, vine întrebarea logică: “Aualeu! Da’ al meu unde este?” Evident, l-a găsit în aeroport, lângă banda transportoare de bagaje, unde zăceau amestecate zeci de papornițe și geamantane din toată lumea …