Maramureş de poveste – Cu mocăniţa, pe Vaser în sus
Este ora 7.30 dimineaţa şi în Vişeu e agitaţie mare. Cu un pufăit prelung şi într-o baie de aburi, o locomotivă împinge cu vrednicie cele câteva vagoane până în faţa gării forestiere. Este mocăniţa, iar la 9 fix pleacă la drum pe Valea Vaserului. Toată lumea, cu mic cu mare, poftiţi în vagoane! Urmează o călătorie de vis în vremuri demult apuse.
Ne grăbim şi noi spre vagoanele deschise pentru a prinde locuri cât mai bune. Trenul e deja plin, deşi până la plecare mai e ceva de aşteptat. Tocmai ne-am luat micul dejun în vagonul restaurant al trenului – hotel, cantonat la numai 50 de metri în spatele micuţei dar cochetei gări a Căilor Ferate Forestiere din Vişeu. Avem noroc. Prindem locuri în spatele ultimului vagon, dar pentru noi este un mare avantaj, pentru că vom avea ocazia de a vedea mocăniţa în toată splendoarea ei, îndeosebi la curbe. Avem biletele asigurate. Am cumpărat un pachet ce include, pe lângă cazarea din tren şi călătoria de azi.
Lumea e nerăbdătoare, aşteaptă cu interes plecarea. Se fac poze, majoritatea având în prim plan locomotiva ce pufăie încet, ca un animal de povară care ştie ce îl aşteaptă. Cunoaşte însă drumul, l-a făcut de zeci, sute de ori. Azi ne plimbăm cu Elveţia, aşa o cheamă pe locomotivă. A luat naştere la uzinele din Reşiţa în 1954 şi de 5 ani tot plimbă turişti pe Valea Vaserului. Numele îi este scris pe o plăcuţă aurită în partea frontală. Mă aşteptam să dau de mult mai cunoscuta Măriuţa, dar se pare că azi are liber. Primul vagon este tehnic, plin ochi cu lemne. Cuptorul Elveţiei este încins zdravăn, pentru a avea suficientă forţă să urce cei 250m diferenţă de nivel. Apar controloarele. Crina, ospătăriţa de aseară care ne-a servit cina are azi rol de naşă. Nu are uniformă, dar poartă mândră un chipiu de ceferist (pardon, de cefefist). O întreb ce face cu blatiştii iar răspunsul vine prompt: îi pune să dea o mână de ajutor la Paltin, deşi nu prea au fost cazuri. De fapt, rolul lor este să întreţină atmosfera şi să dea turiştilor informaţii.
Mocăniţa de pe Valea Vaserului este unică în felul ei, fiind singura cale ferată forestieră din România aflată încă în funcţiune, ce foloseşte vagoane trase de locomotive cu aburi. Deserveşte atât traseele de agrement pentru turişti cât şi servicii de transport al buştenilor către punctele de prelucrare a lemnului din Vişeu. În trecut, prin secolul al 18-lea, buştenii erau aduşi în aval pe Vaser cu ajutorul plutăritului. În anii ’30 a început construcţia unor căi ferate forestiere în mai multe zone ale ţării, destinaţia lor fiind exclusiv industrială, pentru înlocuirea cu succes a vechilor metode de transport pe apă. Au funcţionat până în anii ’90 când, datorită schimbărilor economice şi a lipsei de interes au fost desfiinţate una câte una. Singura care a supravieţuit a fost cea de pe Vaser. Deşi s-au produs locomotive cu abur până în 1986, ulterior majoritatea au intrat în paragină, fiind dezmembrate şi vândute cu bucata la fier vechi sau piese întregi peste hotare. Această situaţie dezolantă nu dădea mari şanse de viitor mocăniţei, dar totuşi inevitabilul nu s-a produs. Ajutorul a venit din afară, din partea fundaţiei elveţiene Hilfe für die Wassertalbahn, o adevărată gură de oxigen pentru căile ferate forestiere din România. Cu ajutorul fundaţiei, drumul către sălbatica Vale a Vaserului a fost refăcut. Măriuţa, locomotiva care ani de zile a servit drept piesă de muzeu, a fost reparată şi în scurt timp gata de drum. Au fost restaurate vagoanele vechi, altele au fost cumpărate şi adaptate în scopuri turistice. De asemenea, depoul şi gara istorică au fost refăcute. În ajutorul Măriuţei a fost adusă Elveţia. Pe Valea Vaserului sunt azi 4 locomotive în stare de funcţionare, alături de cele două activând Cozia-1 şi Krauss.
Dar iată că se dă semnalul. Cu un şuierat puternic, Elveţia ne dă de veste că e gata de plecare. Mulţimea de turiști se grăbeşte să urce în vagoane, iar trenul se urneşte încet. Se zice că merge atât de încet, încât poţi coborî să bei apă şi să urci în mers ceva mai încolo. Nimic mai neadevărat, mocăniţa se avântă curajos printre casele oamenilor ce se adună pe la porţi şi salută cu zâmbetul pe buze turiştii. Mai mult ca sigur că timpul se măsoară în acest colţ de Maramureş după mersul ei. Ecartamentul e îngust, de pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Calea ferată e înghesuită pe malul drept al Vaserului şi ai impresia că treci de-a dreptul prin curţile localnicilor. Vagonul în care suntem nu are geamuri, ci doar un grilaj înalt până la brâu, atât de rar încât poţi scoate picioarele afară, ceea ce nu e tocmai indicat.
La prima curbă în câmp deschis, toată lumea se buluceşte cu camerele la fotografiat. Vremea este excelentă dar avem soarele în faţă, ceea ce nu e ideal pentru aparatul foto care primeşte lumina direct în obiectiv. Dar ce mai contează? Traseul este nemaipomenit, iar şuierăturile periodice ale Elveției, care parcă salută fiecare gospodărie pe lângă care trece, întregesc tabloul perfect al unei călătorii de vis. Suntem încă în sat, iar aici Vaserul este lat şi curge alene către Vişeu. Se văd semnele ultimei inundaţii: poduri rupte, lemne venite din munte şi roci aduse de aluviuni. În ultimii 10 ani, zona s-a confruntat cu mai multe capricii ale naturii, iar inundaţiile din 2001 şi mai ales cele din 2008 au fost catastrofale, punând în pericol existenţa proiectului. În urmă cu 3 ani, calea ferată a fost distrusă în proporţie de 70%. S-au făcut atunci eforturi uriaşe pentru ca ruta mocăniţei să fie redeschisă şi din nou aportul asociaţiei elveţiene a fost crucial.
-
- Maramureş de poveste – Cu mocăniţa, pe Vaser în sus
-
- Popas la Paltin
-
- Verificări tehnice
-
- În așteptarea plecării, clănțănind ceva sămânță
-
- Prima oprire
-
- Pe Vaser în sus
Traseul forestier de cale ferată de pe Vaser este de aproximativ 60km şi duce în zone nelocuite ale Munţilor Maramureş, foarte aproape de graniţa cu Ucraina. La Novăţ, drumul se bifurcă. Aici este prima oprire. Pe măsură ce înaintăm, satul se pierde iar casele sunt tot mai rare. După ce trecem de Pensiunea Dora intrăm într-un ţinut de o frumuseţe ireală, un loc sălbatic şi neumblat, plin de urşi, lupi şi alte sălbăticiuni. Un tânăr angajat care asigură din ultimul vagon frânele şi macazurile ne povesteşte că există locuri unde se dau de mâncare fiarelor, pentru a limita atacul la stâne. O altă oprire, pentru alimentarea locomotivei cu apă. O drezină apare în spatele nostru. Este de fapt o dubiţă Ford, adaptată mersului pe şine. Sunt mai multe de acest fel şi pot fi comandate în cazul plimbărilor particulare. La primul macaz ne depăşeşte. Curbele se înmulţesc, spre deliciul călătorilor. Mocăniţa înaintează cu vioiciune în inima muntelui. Lăsăm pe dreapta o micuţă cascadă botezată de localnici Pişătoarea. Aflăm că vara e doar un firicel, dar spre toamnă, odată cu venirea ploilor se face atât de mare încât stropeşte trenul ca un duş. Mai departe, o scurtă oprire la un canton părăsit. Aproape de el e staţia Cozia, la fel de pustie.
Vaserul s-a îngustat iar apele sunt tot mai repezi. Malurile sunt din ce în ce mai abrupte. Drumul mocăniţei este şi el îngust, atât de aproape de stânca muntelui încât o poţi atinge. Trecem pe lângă cele două galerii închise, de o parte şi de alta a râului, ce au servit pe timpul războiului ca depozit de armament şi spital. La un moment dat, valea se deschide. Câteva bănci din lemn şi mici pavilioane acoperite ne apar în cale. Mocăniţa încetinește şi, cu un fluierat prelung, opreşte. Am ajuns la Paltin, staţia terminus. Cei 21,6 km au fost parcurşi în două ore. De aici, calea ferată merge mai departe, dar este destinată exclusiv industriei forestiere sau trenurilor speciale.
Lumea se împrăştie care încotro. Vom sta aproximativ o oră şi jumătate, înainte de a lua drumul înapoi. Se poate explora zona, dar se pare că puţini au acest gând. Băncile se ocupă rapid şi fiecare scoate din desagă câte ceva. Trebuie să ştiţi că există şi snack-bar la Paltin, cu grătar şi băuturi reci. Naşele se transformă din nou şi trec în spatele tejghelei sau a grătarului, schimbând chipiul cu şorţul de bucătărie. Ăsta da job multitasking. Sunt preocupat să fotografiez trenul, care trece prin proceduri de manevră. Elveţia e mutată în partea opusă, dar poziţia îi este neschimbată, astfel încât va tracta vagoanele spre Vişeu cu spatele. Mecanicii o verifică şi îi ung toate componentele cu ulei. Pufneşte din greu şi scoate aburi din toate încheieturile. În contrast cu muntele ce o înconjoară, imaginea e superbă. E o zi memorabilă pe Valea Vaserului.
-
- Lemnul, principala sursă de energie
-
- Ieșirea din tunel
-
- Sus, sus, sus, la munte sus, Mocănița ne-a tot dus
-
- Plaiuri moroșene
-
- Depoul de mocănițe
-
- Elveția își trage sufletul
Întoarcerea. Lumea e deja plină după prânzul servit în aer liber, iar interesul intens de la urcare pentru panorama de afară scade treptat. Unii picotesc în soarele încă puternic al după amiezii, alţii se joacă plini de voie bună cu copiii. Nu vrem să ratăm niciun moment şi suntem încă la post, atârnaţi peste balustrada din lemn. O ultimă oprire, la baza unui deal. Mă interesez la mecanic cât vom sta, în timp ce observ că în vagonul tehnic, ospătăriţele-naşe-bucătărese şi-au întins saltelele şi se relaxează la rândul lor. 5 minute. Am timp să urc o bucată de deal şi să fotografiez mocăniţa de sus. Peisajul e fantastic, totul e verde, completat idilic de albul aburului scos din vasul de expansiune al locomotivei. Ne îndreptăm spre Vişeu, trecem de bifurcaţie, lăsând pensiunea în urmă. Localnicii ne salută din nou de la porţi. O ultimă curbă, apare depoul şi la final, mocăniţa se opreşte în gara CFF. Călătoria a luat sfârşit.
Înainte da a pleca şi noi spre Bârsana, am noroc – primesc invitaţia de a face o vizită în depou. Acolo fac cunoştinţă cu celebra Măriuţa, garată în interior pentru revizie iar în spatele ei, Cozia-1. În curte sunt, pe lângă locomotivele funcţionale, alte câteva aflate în stare deplorabilă. Mă gândesc dacă nu ar putea fi refăcute şi, chiar dacă nu mai pot fi aduse în stare de funcţionare, măcar să fie expuse la vreun muzeu. Văzând cu ochii mei ce a ieşit din locomotiva trenului-hotel care acum un an era o vechitură ruginită, recondiţionarea nu cred că ar fi o misiune imposibilă. Însă totul e legat de fonduri. Pe Valea Vaserului e o permanentă luptă pentru supravieţuire, atât pentru oameni, cât şi pentru maşini. Deocamdată, mocăniţa are o şansă iar singurii care o pot ţine în viaţă sunt turiştii.
Puţine sunt momentele cu adevărat speciale care ne rămân întipărite pe veci în memorie. Deşi am călătorit mult, astfel de momente le putem număra pe degetele unei mâini, iar plimbarea cu mocăniţa este unul dintre ele. Am putea spune chiar că o astfel de călătorie o faci o dată în viaţă. Farmecul locomotivei cu aburi, pitorescul peisajului, relaxarea oamenilor, totul este de neuitat. Mocăniţa de pe Valea Vaserului ne aduce aminte de locurile minunate pe care le avem. Este o moştenire pe care nu trebuie să o pierdem. Cei din Vişeu au depus mari eforturi pentru a o repune în funcţiune iar turiştii români şi străini deopotrivă vin în valuri şi sunt încântaţi de ceea ce văd. Nu uitaţi, o vacanţă în Maramureş fără o tură cu mocăniţa este ca Parisul fără Tour Eiffel. Aşadar, veniţi la Vişeu, mergeţi pe Vaser în sus şi relaxaţi-vă într-o plimbare de poveste.
-
- Cuptorul duduie … are cu ce
-
- Uleiuri și vaseline pentru o bună funcționare
-
- Componentele mecanice
-
- Paltin
-
- Pe Vaser în sus
-
- Unele sunt mai ghinioniste
Sursa: CFF Vişeu de Sus
Ce fain arata! Am fost si noi acum vreo 2 ani, a fost la fel de frumos. Mocaneata 🙂
Mda, noroc cu elvetienii, ce sa zic :-((( Tare as merge si eu cu mocanita, dar mi-e ca nu o sa se intample prea curand. Uite ca nu imi trecuse prin cap sa fac conexiunea Vaser – Wasser (apa, germ.), foarte tare 🙂
Excelent! Frumusețea acestei zone e greu de descris. S-ar putea să fie chiar cea mai frumoasă regiune a țării noastre. 🙂
Mai degrabă am spune că este cea mai bine exploatată din punct de vedere turistic. Sunt multe zone cu potențial în România, ignorate sau, mai rău, lăsate de izbeliște – vezi Herculane.