Balene și funduri de bebeluș

Jurnal de Islanda – episodul 6

 

Pentru că nu am ajuns în nord, la Husavik, unde se află capitala observării balenelor, ne mulțumim cu o ieșire pe mare în același scop, dar din Reykjavik, plătind pentru asta câte 50 de euro. Părăsim portul și lumea oamenilor și pornim pe apele golfului Faxaflói, spre cea a balenelor Minke și a delfinilor. Suntem echipați cu niște combinezoane care cred că pot face față și furtunilor polare.

În larg, valurile îmi reamintesc să nu-mi iau niciodată bilet pentru vreo croazieră. Mă îndrept ușor spre prova, cu un aer mai relaxat decât mine însumi, deși știu că acolo se simt cel mai acut unduirile apei. Dar de acolo se vede cel mai bine. Plafonul norilor gri este foarte jos și se reflectă pe suprafața apei care pare argint topit. Din acest argint, oceanul trage un fir strălucitor cu care se separă de poala cerului. Micuța islandeză care ne este ghid ne spune că nu puteam nimeri o zi mai potrivită, apa este azi ca o substanță de contrast pentru o mai ușoară observare a cetaceelor. Este foarte simpatică, o cred. Până la întâlnirea cu Minke, privesc înapoi, spre oraș. Vârful catedralei Hallgrímskirkja, cea mai înaltă clădire din Reykjavik, înțeapă norii coborâți la șaptezeci de metri deasupra orașului. Închid ochii pentru câteva clipe, înfruntând aerul și stropii proaspeți. O Minke la ora 2! Auzind-o pe micuța Isobel, aș putea crede că plutim cu toții pe un ceas fluid. Noi în mijlocul cadranului, balenele Minke și delfinii orbitând în jurul nostru în dreptul orelor mari ale nopții și a celor mici ale dimineții. Îi deschid repede, nu pot rata nicio imagine și nici nu pot pierde din ochi orizontul pentru prea mult timp. Am nevoie de un reper fix în acest moment al vieții mele. Două balene ne ies în cale. Delfinii dau târcoale vasului. Este adevarat, nici unul dintre companionii noștri marini nu ar fi luat casting-ul pentru Flipper sau Free Willy, dar chiar și numai imaginea dorsalelor unor creaturi de zece metri lungime tăind suprafața apei nu este mai puțin impresionantă. Le urmărim preț de minute bune. Sunt la masă și ies la suprafață din când în când, între două înghițituri. Contrar dimensiunilor lor, sunt mult mai agile decât vasul nostru. Le pierdem, dar știm că imaginea lor va rămâne pentru totdeauna într-o cămăruță bine ferecată, în spatele ochilor noștri. Îmi este clar de acum că acesta e singurul fel în care îmi doresc să văd delfini. Nu într-o piscină. Ajunși din nou în port, concediem din discuție varianta de a mânca la cină carne de balenă. Acum sau vreodată.

Am păstrat pentru sfârșitul vacanței răsfățul scăldatului în Blue Lagoon. O luăm spre vârful peninsulei Reykjanes, prin câmpuri nesfârșite de lavă. O mare verde. Oprim mașina, pentru că trebuie să mă pierd măcar pentru puțin timp printre valurile de mușchi. Mă întind pe salteaua groasă și moale și-mi spun că pe o vreme mai prietenoasă, acesta ar putea fi dormitorul meu pentru întreaga vacanță. Mă ridic repede, pentru că în octombrie, salteaua este din cele cu apă. Fuioarele de abur ale centralei geotermale Svartsengi, care încălzește toate locuințele din Reykjavik, ne spun că ne apropiem de Bláa Lónið. Acest abur a dat și numele capitalei, întemeietorul așezării numind orașul „Golful fumegând”. Hotărăsc să nu intru înainte de a da târcoale bazinelor, cât încă mai este lumină bună. Aflată în mijlocul câmpului verde, laguna formată din multe bazine puțin adânci se confundă cu cerul. Ai zice că este vasul în care Artistul își spală pensulele cu care colorează bolta în zilele senine. Albastrul este lăptos, iar rocile negre atinse de apă capătă haine albe, ca de var. Pe măsură ce te apropii de izvorul geotermal, apa de mare subterană, încălzită la contactul cu magma în răcire, este din ce în ce mai caldă, iar aburii învaluie suprafața ei, la întâlnirea cu cele 9-10 grade Celsius ale aerului. Intru în complex, dupa ce mă împodobesc cu o brățară albastră de 30 de euro. Ea îmi va servi drept cheie pentru vestiar, dar și drept card de credit pentru tot ce voi cumpăra înăuntru. După dușul obligatoriu, regulă strictă valabilă pentru toate băile termale din Islanda, ies în aerul rece, dar mă scufund imediat în apa de 40 de grade. Prietenii mei au deja chipurile acoperite cu nămol alb de siliciu adunat de pe marginea lagunei sau din vasele speciale umplute periodic. Le urmez pe dată exemplul. Apa este sărată și caldă, relaxarea totală. Măștile și masajele faciale cu siliciu ne transformă tenul în ceva ce numai bebelușii au, dar îl țin acoperit cu scutecul. Și ca să ducem sesiunea de spa la apogeu, bem câte un smoothie cu spanac și ghimbir, plutind pe suprafața apei, în pătura de vapori deschizători de pori. Asta doar pentru că, spre marea mea dezamăgire, la insula-bar nu aveau tocmai cocktailul Blue Lagoon. Sauna de aici este cea mai adevărată din câte am văzut până acum. Un igloo din rocă vulcanică, în care din când în când aburul izvorului geotermal pătrunde cu zgomot. Acea jumătate de oră dedicată lagunei s-a transformat în vreo patru ceasuri. Și nu ne-am da plecați dacă nu am mai avea câte ceva de făcut în capitală. De pe terasa restaurantului Lava, unde este master cel mai bun chef al Scandinaviei, apusul dă o nouă înfățișare lagunei și câmpului de lavă.

Întorși în Reykjavik pe întuneric, ne grăbim spre biserica lui Hallgrimur, corespondentul pământean al catedralei elfine de la Svartifoss. O găsim închisă. Din vârful ei puteam avea cea mai bună panoramă a celei mai nordice capitale a lumii, chiar și în nocturnă. Ne resemnăm și ne grăbim spre zona de shopping, la cules de suveniruri. Este doar șapte seara, dar puține mai sunt deschise.

Lâna tuturor oilor islandeze pare să fi ajuns în magazinele de suveniruri. Nu înainte ca mâini răbdătoare să o fi transformat în pulovere, căciuli și mănuși cu motive scandinave. Mânuirea andrelelor e o îndeletnicire dragă și bărbaților în Islanda, care nu se îngrijorează că-și pierd aura de purtători ai ciocanului lui Thor dacă mai tricotează un ciorăpel între două ascensiuni pe ghețari.

Într-o librărie răsfoim albume cu locuri neumblate de noi și ne facem deja itinerariul pentru viitoarea, cât mai apropiată cu putință, vacanță islandeză. Muzica și cărțile sunt la loc de cinste în toate magazinele. O țară cu numai 320.000 de locuitori a dat nume importante în muzica mondială și un laureat Nobel pentru literatură, pe Halldór Laxness. Și nu cred că au intenția să se oprească aici. Islandezii au o vorbă: în fiecare om se găsește o carte. Frumos spus și, poate, adevărat. Diferența dintre ei și restul omenirii este că unul din zece islandezi o și publică. Ultimul val este cel polițist, se pare că toate crimele de negăsit în statisticile poliției se regăsesc în rândurile așternute în nopțile lungi de iarnă. Prin urmare, Reykjavik-ul este capitala UNESCO a literaturii.

Pornim la vânătoarea de locuri de cinat. Un fel de mâncare din meniul afișat în stradă al unui restaurant îmi trezește interesul. Apuc să zic doar: friptură de pufin … și prietenii mei încep să se întrebe ce caută lângă un monstru ca mine. Renunț rușinat de propriu-mi gând și înțepat de sutele de priviri ale pufinilor drăgălași din pluș aflați în vitrinele din jur. S-a stabilit, vom mânca din respingătorul mielușel.

Islanda este o țară ne-mcdonald-izată. Culmea junk food-ului de aici sunt celebrii pylsur, hot dog-ii din miel, cu ceapă proaspătă, ceapă prăjită, ketchup, muștar și sos remoulade. Îi găsești ușor. Dacă vezi o coadă, așează-te răbdător, e la hot dog. Și repetă-ți în gând comanda până ajungi în față: ein með öllu – unul cu de toate.

Cele patru stele TripAdvisor răsărite la geamul uneia dintre cele mai vechi case din Reykjavik ne ademenesc în restaurantul căruia i-au fost acordate. Dintre felurile de mâncare mâzgălite frumos cu creta pe toți pereții, alegem supa islandeză de vită și mielul. Supa poate fi la fel de bine numită ciorbă de vită românească, dar mielul … mielul e tânăr și suculent, așezat pe o saltea sănătoasă de țelină, perne rotunjoare de cartofi, toate acoperite cu așternuturi calde de sos de brânză. Îl adapă un Viking blond precum hameiul copt, purtător de guler alb înspumat. Este deja târziu, iar zborul nostru spre casă este unul foarte matinal. Nu mai apucăm să gustăm din viguroasa viață de noapte a Reykjavik-ului. Intrăm într-un supermarket pentru un refill, dar nu găsim decât niște bere slab alcoolizată. Ne mulțumim cu ea, pentru altceva ar trebui să căutăm un vinbud, magazin controlat de stat, care la ora asta este cu siguranță închis.

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.