No man’s land, troll’s land

Jurnal de Islanda – episodul 2

 

Dimineață, îmbarcați în nava noastră neagră Ford Explorer, ne botezăm ”Cei șapte elfi”, cu speranța că frumosul nostru stăpân și zeu al navigației, Freyr, va veghea să nu rămânem fără vânt octanic bun, pe undeva prin câmpurile de lavă. Începem cu coroana Islandei, The Golden Circle, care înscrie ca într-o mulțime Þingvellir National Park, Gullfoss și Geysir.

Atlanticul este străbătut de la nord la sud, chiar pe mijloc, de dorsala medio-atlantică. Un lanț muntos subacvatic, ca o creastă pe spatele unei creaturi marine. Islanda este cel mai mare dintre cei nouă solzi ai acestei creste care se ridică la suprafața apei. Este mezina de doar 16 milioane de ani a Europei. Riftul nordatlantic o străbate pe diagonală. La Þingvellir avem lecție deschisă de fizică a Pământului. Este singurul loc în care chiar poți face o plimbare între două continente. Priviți, pe partea dreaptă Europa, pe stânga America. Plăcile eurasiatică și nordatlantică sunt desenate aici mai frumos decât în orice atlas geografic. Doi pereți verticali de bazalt. Între ei, un no man’s land geologic în care mă pierd, cu Mutual Core în urechi. Numai Björk putea să transforme dansul plăcilor tectonice într-o poveste de dragoste. Aflăm că Islanda nu crește văzând cu ochii doar din punct de vedere turistic. Depărtarea celor două continente o lățește cu aproape trei centimetri pe an. Falia este inundată la Silfra de una dintre cele mai limpezi ape de pe Terra, cu o vizibilitate de până la 120 de metri, rai al diverilor și amatorilor de snorkeling, care au aici ocazia de a-l căuta pe Nemo când spre un continent, când spre altul.

Din Þingvellir National Park, înscris în patrimoniul UNESCO, face parte și Þingvallavatn, cel mai mare lac natural al Islandei. Tot aici se găsește primul parlament al lumii, Althingi, născut în anul 930, care se păstrează ca loc sacru de întâlnire al națiunii până în prezent. Premierele din zona politică merg până în zilele noastre, islandezii fiind primii care așează o femeie pe scaunul de președinte al țării.

Geologic vorbind, părăsim America și o întindem spre Europa. Oprim acolo unde vedem un picior diafan de curcubeu care calcă atent iarba arămie. Ne îndreptăm spre el, cu gândul la oala cu galbeni. N-o găsim, au luat-o alții înaintea noastră. Sau poate este la celălalt capăt. Urmăm arcul în șapte culori, iar la sfârșitul lui găsim ceva la fel de prețios. Cascada de aur, Gullfoss, albă și învolburată, ca un imens jacuzzi pentru troli. Râul glacial Hvítá cade în două trepte. A doua, de 32 de metri, ajunge într-un defileu îngust săpat în mii de ani. Forța apei și îngustimea canionului ridică un nor de stropi fini care, împreună cu soarele blând, împodobește aerul din jurul cascadei cu o tiara din colecția Rogvaiv, toamnă/iarnă. Dumnezeu ne uită mult timp pe aici, pe aleea ce leagă cele două puncte de observație, unul pe o coamă de deal, de unde se vede întreaga minunăție, altul chiar pe marginea căzii, unde vuietul apei îți dă o idee despre intensitatea la care preferă trolii hidromasajul.

Dar dacă vrem să închidem cercul de aur pe lumină, trebuie să ne urnim. Mai avem de văzut țâșnitorile naturale de la Geysir. Din mașină vedem apărând și dispărând, la fel de neașteptat, de niciunde, o coloană albă, aburindă, înaltă cât o clădire cu nouă-zece etaje. Bine, reformulez, asta nu-i țâșnitoare, e un axis mundi islandez. E adevărat, unul intermitent. E din apă fierbinte, apare și dispare brusc la fiecare cinci-zece minute. Chiar dacă leagă cerul de pământ preț de doar câteva secunde, este totuși ușor de pândit cu degetul pe declanșatorul camerei. Când deasupra apei apare o hemisferă turcoaz, poți să pornești rafala. De la distanță, însă. Nu suntem aici să ne gătim la abur. Tot pământul din jur clocotește la o sută de grade Celsius, ca într-o imensă oală sub presiune cu multe supape, împrăștiate la poalele unor dealuri vărgate pe orizontală, cu roșu, verde și albastru. Geysir nu prea mai aruncă cu apă spre cer de ceva timp, acum Strokkur este mai activ. Însă gheizere le va rămâne numele tuturor suratelor din lume. De peste drum, un trol înalt a înlemnit și el la gândul că dacă Pământul s-ar supăra vreodată tare pe oameni, ce fiertură ar putea face din ei …

Până la base camp-ul din Keflavík mai facem o oprire în Sellfoss. Cum cascada nu ne-a ieșit de bunăvoie în cale, sar din mașină și mă îndrept spre informare către două fete. Mirării din privirile lor la auzul întrebării mele le răspund pe dată cu o rundă de mimă. În timp ce mâinile mele curg în perdele de apă prin aer, îmi dau seama de ridicolul în care mă aflu. Foss înseamnă cascadă, nu-i loc de dubii pentru niște vorbitoare de islandeză. Chiar și asa, tot ce reușesc să aflu este că cei doi bolovani pe care i-am văzut făcând trei valuri în râul pe lângă care am trecut e tot ce poate fi mai aproape de noțiunea de cascadă în orășelul ăsta. Resemnați, intrăm împinși brutal de foamea nemiloasă într-un restaurant thai. Odată intrat, simt cum cele trei elfe blonde care ne întâmpină zâmbitoare încep să compenseze lipsa de compatibilitate dintre alegerea noastră gastronomică și tărâmul pe care ne aflăm. Au alura unor școlărițe timide scoase la tablă, dar care în recreația mare îți dau motive să le scazi nota la purtare. Engleza lor cu s-uri printre dinți si r-uri prelungi țin, pentru mine, locul dulcelui de sfârșit de cină.

Încheiem o zi plină, în care am văzut cu ochii noștri cum ne dăm noi pe nesimțite cu continentul în fiecare zi și ce se coace în cuptorul Pământului. Adorm și mă visez într-un caiac la Gullfoss.

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.