În crama lui Sandeman
Întâi de toate, se cultivă, apoi se coace. După care se recoltează. În pasul următor, se zdrobeşte, apoi se lasă la fermentat. La un moment dat, i se dă o doză zdravănă de brandy. Vreo 2-3 ani stă în tancuri de aluminiu şi butoaie de stejar. În cele din urmă e tras în sticlă. Dacă are savoare şi e apreciat, are noroc: e cumpărat. Şi, într-o supremă delectare, dat pe gât. E povestea vinului de Porto din crama lui Sandeman.
Dar cine e acest Sandeman? Cei care au avut drum prin Porto cu siguranţă au auzit de el. George Sandeman a fost un tânăr scoţian care prin 1790 s-a aventurat în afacerile cu vin de Porto. A pornit cu un capital de 300 de lire, luate cu împrumut. Afacerile au mers bine şi, după numai 5 ani, şi-a stabilit sediul la Cadiz, în sudul Spaniei. În 1811 a făcut o mutare inspirată : a achiziţionat o pivniţă în Vila Nova de Gaia, la sud de râul Douro, în mirificul orăşel de la Atlantic, Porto. Este chiar cea despre care vreau să vă povestesc. Succesul lui Sandeman a continuat. De-a lungul anilor, fiii şi nepoţii săi au continuat să producă vin de calitate superioară. Au fost primii producători care şi-au etichetat butoaiele. Au participat la numeroase expoziţii. Au promovat susţinut marca, lucru care se întâmplă şi azi (ce înseamnă marketingul şi publicitatea agresivă), brandul fiind unul din cele mai vechi din istorie şi prima marcă înregistrată oficial, în anul 1877. În zilele noastre, un descendent al lui George Sandeman, având acelaşi nume ca al stră-stră-străbunicului său, aflat la a 7-a generaţie, conduce imperiul The House of Sandeman, o afacere de familie şi una din cele mai cunoscute mărci de vinuri pe plan mondial.
Interesant este şi Donul, sau Omul din umbră (cum l-am numit noi), emblematica marcă a companiei. A fost creată în 1928 şi reprezintă un caballero de Jerez îmbrăcat cu o capă neagră portugheză şi o pălărie mare, cu boruri largi, de aceeaşi culoare. Un negru pe fond galben, care denotă lumina palidă din interiorul pivniţei, aşa cum am reuşit să-l surprindem în fotografia de mai sus. Seamănă destul de mult cu Zorro. Nu i se vede faţa, dar se pare că se simte bine, pentru că în mână ţine un pahar de vin roşu. O asemenea apariţie prin hrubele întunecate nu ar fi de dorit.
Dar dacă ajungeţi în Porto nu trebuie să rataţi o degustare în pivniţa lui Sandeman. Porto este oraşul vinului de calitate, sunt mulţi producători, oferta este peste aşteptări iar decizia e grea. În plus, pentru a dovedi cramă după cramă trebuie să fiţi bine antrenaţi, dacă nu sunteţi un sommelier profesionist, măcar un beţivan notoriu, cu ceva renume pe plan local. Pentru că vinul de Porto, datorită procesului de producţie, ajunge să aibă o alcoolemie ridicată faţă de cele obişnuite, ajungând undeva între 19 şi 21°. În acest caz sunt de ajuns 2, maxim 3 vizite pe zi la cramele din Vila Nova de Gaia, pentru a pleca în două picioare şi suficient de lucizi, să vă bucuraţi de acest oraş la pas în linie dreaptă şi nu pe trei cărări, pentru că (logic) drumul va fi mai lung.
În continuare aş dori să vă prezint un pic pivniţa lui Sandeman ca destinaţie turistică, aşa cum am văzut-o noi la acel moment. Precizez că nu eram la prima vizită din acea zi, pentru că a trebuit să ne programăm, nu se intră ca în orice crâşmă, ci la ore fixe cu ghid. Aşa că ne-am stabilit ora şi, cum mai aveam ceva timp disponibil până la intrare ne-am gândit că nu era rău să mai vedem o cramă între timp, mai ales că aveam de unde alege. Zis şi făcut, am intrat la Vasconcellos, mult mai mică decât Sandeman, unde am avut o ghidă (doar pentru noi doi) care aducea mai degrabă a nordică decât portugheză iar prezentarea a fost…destul de modestă.
Dar să revenim la Sandeman. La ora fixată ne întoarcem şi constatăm că grupul era cam mare, undeva pe la 20-30 de persoane. O adunătură de potenţiali beţivi, care probabil (ca şi mine) aşteptau cu interes momentul final al vizitei, adică degustarea. Intrarea a costat 6 euro de persoană, faţă de 4 la Vasconcellos, diferenţa traducând-o prin faptul că probabil vinul lui Sandeman e mai bun. Dar hai să vedem, să degustăm. Apare ghiduşa îmbrăcată fix ca celebrul Don, cu pălăria pe cap şi ne invită să-i călcăm pe urme în hrube. După ce trecem de intrare ni se deschide în faţă o adevărată farmacie : mi s-a părut a fi cea mai cochetă pivniţă din ce văzusem până atunci. O curăţenie lună. Butoaiele stăteau frumos aliniate pe mai multe rânduri, de ambele părţi ale aleii pietruite. Totul aranjat până la cel mai mic detaliu. Hruba era bine luminată, spre bucuria mea pentru că ieşeau pozele cu timp de expunere mai mic. Nu preai ai timp să fotografiezi pentru că ghiduşa îşi spune repede partitura şi pleacă mai departe. Nu e voie să rămâi în urmă pentru că turiştii vin în valuri iar timpul alocat unei vizite este limitat.
Aşadar, încercaţi să prindeţi cât mai multe într-un timp destul de scurt. În fapt, vizita durează aproape o oră, dar când întâlneşti lucruri interesante nici nu simţi că te apropii de final. Restul vizitei a fost clasic : am ajuns prin mai multe cotloane ale pivniţei (peste tot aceeaşi curăţenie), am văzut tancurile de aluminiu şi butoaiele vechi, de mare capacitate, atât de bine întreţinute încât îţi vine să le iei acasă. Undeva, bine păzite, stăteau rânduite vinurile vintage. Acestea indică o producţie de calitate superioară datorită unui an mai bun. Sunt doar 2 sau 3 asemenea ani într-un deceniu, astfel că acele sticle sunt mai valoroase. Dar cele mai “gustate din priviri” au fost cele care formau “tezaurul”, adică sticlele cu vin vechi de mai bine de 100 de ani, ferecate în spatele unui zid şi al unui rând gros de gratii. La intrarea în tezaur veghează din penumbră o replică în mărime naturală a Donului, probabil pe post de sperietoare – paznic la vinuri. E bine ca babele să-şi ia întâi pastilele de inimă.
În fine, la final avem parte de un film proiectat la un minicinema, în care ni se prezintă procesul producerii vinului, dealurile superbe din aval de Douro, istoria mărcii şi răspândirea ei în lumea largă (mai puţin în România, unde abia dacă am reuşit să fac rost de un Sandeman). Vizita nu s-a încheiat, pentru că urmează bineaşteptata degustare. Bodega e şi ea incredibil de aranjată şi curată. Sandeman ăsta are stil. Fiecare primeşte două pahare, unul cu vin alb, altul roşu. Ghiduşa ne învaţă cum să-l degustăm, să-i simţim aroma şi buchetul. Asta a funcţionat la primul pahar, că următorul s-a dus pe gât fără prea multe oficializări. Noroc cu Renu, care se oprise la primul pahar, aşa că subsemnatul l-a arestat şi pe al treilea. Pentru cine doreşte souveniruri, există un minimagazin în incinta bodegii care vinde în primul rând vinuri de Porto marca Sandeman. Tawny, Vintage, vechi de 10, 20, 30 sau 40 de ani. Cam scumpe…ceva mai ieftin le găsiţi în oraş. Accesorii precum stative, desfăcătoare sau materiale promoţionale gen tricouri sau şepci le puteţi achiziţiona de aici.
Pentru cei ce doresc mai mult, există posibilitatea de a vizita chiar podgoriile lui Sandeman. De-a lungul râului Douro, nu departe de crame şi aproape de podul Luis I veţi întâlni numeroase agenţii care vă propun tururi cu degustare. Un tur e aproximativ 60 de euro şi include transportul cu trenul (dus), vaporul pe Douro (la întoarcere), prânzul pe vas şi o degustare la podgorie. Noi am preferat varianta pe cont propriu şi vă recomand să faceţi la fel. Luaţi trenul până în staţia
Amintirea zilelor din Porto ne va rămâne mult timp întipărită în memorie. Şi nu în ultimul rând savoarea vinului. Din păcate nu ne-am aprovizionat cu vin pentru acasă, datorită faptului că ne întorceam cu avionul şi ideea de a pune sticle la cală, amestecate prin bagaje, nu ne surâdea. Mergeţi în Porto, oraşul este fascinant. Daţi o tură şi pe la crama lui Sandeman, degustaţi un vin de calitate şi trăiţi viaţa din plin.
Am vizitat si eu o crama din Porto, dar n-as putea reproduce acum atatea detalii despre ea. Amintiri placute, insa. 🙂
Am mai trecut pe la Croft (și acolo era vin bun, dar erau mai zgârciți decât Sandeman) și Vasconcellos. Oricum, după 2-3 astfel de vizite nici noi nu mai eram în stare să reproducem prea multe detalii. Încet-încet, le-am pus cap la cap și a ieșit ce a ieșit 🙂