De pe munte – Exod în Ceahlău
Când veţi străbate relaxaţi şoseaua, şerpuind aproape de buza lacului de acumulare de la Bicaz, opriţi-vă un pic şi admiraţi panorama ce vi se deschide în faţa ochilor. Oglindit în apele verzui, tronează în depărtări Măria Sa Ceahlăul. V-aţi imaginat vreodată cum e să priviţi lumea din vârful său?
Mersul pe munte este o călătorie aparte, nu prea se compară cu cea urbană, cu un sejur sau citybreak. Atracţia înălţimilor, a dormitului în sac, cu urechile ciulite la orice mişcare din jur, farmecul poveştilor spuse seara la foc, baia în cascadă, zmeura culeasă din tufiş, mămăliga la primus, cărarea pietruită şi sentimentul de libertate pe care îl trăieşti când ajungi în vârf, toate sunt lucruri care cu greu pot fi descrise. De aceea, orice poveste este doar o palidă zugrăveală a ceea ce a fost odată, acolo sus. Chiar şi aşa, măcar pentru a nu fi uitate în timp, poveştile merită istorisite. Deci:
Au trecut 8 ani de când nu am mai urcat cu cortul pe munte, din diverse motive (ceva probleme de spate, călătorii mai îndepărtate, zile de concediu limitate, lene şi multe altele). La un moment dat am spus: nu se mai poate. Văru’ mă bâzâia de mult, aveam cort nou de vreo doi ani dar încă era virgin, drept urmare nicio scuză. Nu suntem noi mari montaniarzi (sau munţomani, cum spun alţii), nu ne lăudăm cu mari performanţe, dar muntele e şi pentru cei ca noi. Atenţie, nici pantofari nu ne numim, să fie clar. Ani de-a rândul am străbătut crestele Făgăraşului, Retezatului şi a altor munţi de seamă de pe la noi, ne-am întâlnit cu ursul în murăriş, am urcat vârfuri, ba pe alocuri ne-am şi căţărat, întorcându-ne de fiecare dată la oraş, teferi, aşa cum stă bine unor “proaspăt” veniţi de pe coclauri – arşi de soare, plini de jeg şi duhnind de la o poştă a fum. Foarte frumos.
-
- Andy montaniard
-
- Podul de la coada lacului
-
- Vedere spre Izvorul Muntelui
-
- Barajul de la Bicaz
-
- Lacul Izvorul Muntelui şi barajul
-
- Vedere de pe vârful Toaca
Vara trecută ne-am hotărât: mergem în Ceahlău. Din proprie experienţă vă spun că e mai greu după vârsta de 35 de ani să aduni o gaşcă, deci băgaţi puternic până atunci. Cum nu s-au mai găsit doritori, l-am înrolat în afacerea asta pe Andy, nepotul. Văru’ şi-a pus în gând să-l facă montaniard. Eu mi-am făcut planul că va fi numai bun de telecomandă (să ia apă de la izvor, să ţină de şase la cort, să taie salamul etc.) Ţeapă, n-a vrut să facă nimic din toate astea, ba mai mult, era dispus la negocieri. Într-o vineri după prânz am părăsit capitala direct de la servici, pentru a economisi zile. Aveam în faţă o şosea lungă de peste 400km până în Durău, unde ne-am stabilit punctul de plecare pe munte. Am înnoptat după Piatra Neamţ iar dimineaţă, după un scurt popas pe baraj la Bicaz şi un altul pe malul lacului, am ajuns la Durău. Am plătit la Salvamont taxa de intrare în Parcul Naţional Ceahlău (7 ron/persoană, dacă am reţinut bine), ne-am echipat, am lăsat pe Focusache la margine de pădure şi hai pe munte.
Câteva cuvinte despre masiv. Ceahlăul este situat în partea centrală a Carpaţilor Orientali, mărginit de văile Bistricioarei la nord, Bicazului la sud, ale Bistrelor şi Pinticului la vest, iar la est, cât vezi cu ochii se învecinează cu Bicazul (i se mai spune Izvorul Muntelui), cel mai mare lac de acumulare din România. Nu este un munte greu accesibil, putând fi lesne urcat şi pe timpul iernii. Crestele sale nu depăşesc bariera celor 2.000 de metri, cele mai înalte vârfuri fiind Ocolaşul Mare (1.907m) şi Toaca (1.904m). Primul nu poate fi cucerit de turistul de rând pentru că se află într-o zonă protejată cu acces interzis, dar mai impunător pare a fi Toaca, datorită crestelor sale stâncoase şi a panoramei de 360°, ideală în zilele senine. În scopul protejării ecosistemului, a florei şi faunei a fost creat Parcul Naţional Ceahlău care impune câteva reguli de bun simţ – camparea doar în locuri amenajate, interzicerea focului, aruncarea gunoaielor sau părăsirea traseelor marcate. Datorită faptului că orice stână a fost exclusă din aria protejată, fiind mutată la baza masivului, o întâlnire cu jivine pofticioase precum urs sau lup este destul de puţin probabilă, dar asta nu înseamnă că nu există. Până în zona alpină, Ceahlăul este plin de păduri dese, atât de foioase cât şi de conifere.
-
- Oglindirea Ceahlăului
-
- Cabana Dochia
-
- De luat aminte
-
- Durăul văzut de pe munte
-
- Prânz din desagă la Fântânele
-
- Marea de nori
Accesul în masiv se face prin mai multe locuri iar punctele terminus sunt cabana Dochia ori vârful Toaca, traseele nedepăşind 5-7 ore. Principalele puncte de acces sunt din Durău (o variantă mai lejeră şi mai spectaculoasă), de la cabana Izvorul Muntelui sau din satul Izvorul Alb. Pe munte există două cabane, Fântânele şi Dochia, camparea fiind permisă doar la Dochia. În schimbul unei taxe de 10 ron pe zi de cort veţi primi un loc amenajat, mese şi loc de depozitat gunoiul, plus o toaletă ecologică. Aproape de Dochia, peste deal se află un schit care de asemenea închiriază paturi. Rezervarea trebuie făcută în avans, altfel riscaţi să dormiţi în sala de mese sau să faceţi cale întoarsă.
Pornim urcuşul. A fost evident că după prima ascensiune ne-au ieşit ochii din cap. Sedentarismul ni s-a întors împotrivă. Curând ne-am reglat respiraţia şi am urcat mai uşor. Trebuia să ne dozăm efortul, pentru că în cazul în care nu găseam cazare la Fântânele mai aveam de urcat o porţiune serioasă până la Dochia, unde se poate campa. Pe cărare, ca pe bulevard. Fiind în ajun de Sf.Maria, părea că toată Moldova urca pe Ceahlău. Vremea era excelentă, aşa că nimeni nu a rămas în Durău. La Fântânele am avut un noroc chior. Nu ştiu cum am dat de un tip de la bar care ne-a făcut pe loc rost de o cameră. Fără geamuri, fără încălzire, cu un singur pat, dar cine mai pune condiţii … văzând potopul de oameni de la cabană, am acceptat-o pe loc. Astfel, după un prânz binevenit, ne-am relaxat privind panorama, ciugulind ceva zmeură de prin tufişuri şi trăgând un pui de somn pe izoprene. De ajuns pentru prima zi, că doar nu dau turcii. Până la culcare ne-am delectat cu o supă la primus, privind către crestele pe care urma să le abordăm a doua zi.
Dis de dimineaţă, Văru’ ne dă trezirea la 6 (!?!). Cică să vedem marea de nori. E un fenomen foarte des întâlnit în dimineţile din Ceahlău, practic întreaga vale este acoperită de o pătură groasă şi deşi te afli la o altitudine scăzută, ai impresia că eşti pe acoperişul lumii. Coamele împădurite ale munţilor mărginesc norii ca într-o căldare fumegândă, ici colo un brad mai răsărit ţâşneşte din vălătucul alb. Luna s-a încăpăţânat să rămână pe cer, completând acest tablou mirific al tăcerii absolute. Nu suntem singuri, alţi gură cască s-au trezit cu noaptea-n cap să admire în linişte spectacolul naturii. Doar clickul aparatelor care trag la foc automat se aude sacadat. Pentru aşa ceva merită să faci ochi la prima oră. Nu avem timp de pierdut. O baie la bustul gol la izvor ne trezeşte de-a binelea. Micul dejun, împachetarea şi la drum.
-
- Noaptea la corturi
-
- De vorbă cu meteorologul de serviciu
-
- Exod spre schit
-
- Ascensiune pe Toaca
-
- Toaca
-
- O dimineaţă tihnită
Dacă în ziua dinainte ni s-a părut că e aglomeraţie pe munte, azi asistăm la un adevărat exod spre înălţimi. E duminică, a doua zi va fi sărbătoare şi toată lumea, cu mic cu mare, merge la schit. Majoritatea nu au bagaj, astfel trag concluzia că vor sta pe munte doar o zi. O iau înainte şi cu ajutorul aparatelor de emisie-recepţie dau celor din spate veştile bune – am ieşit din pădure, soarele ne încălzeşte, e o adevărată desfătare. Popas la La Morminte, 1.470m, un loc dedicat eroilor din al doilea război mondial. Mai e puţin până în golul alpin. De la Cuşma Dorobanţului panoramele încep să ne gâdile simţurile. Se vede lacul în vale, iar formaţiunile stâncoase prind forme nebănuite. Uităm de oboseală, de aglomeraţie, totul e idilic. Ne fotografiem la marginea prăpastiei, se vede chiar şi podul de la coada lacului pe care l-am traversat cu o zi în urmă.
Din vorbă-n vorbă, de la o fotografie la alta, trecem de Panaghia, un bloc de stâncă imens, vizibil de departe, chiar şi din partea opusă lacului. Legenda Panaghiei, zugrăvită atât de frumos de Calistrat Hogaş, povesteşte despre o fată frumoasă crescută în peştera pustnicului Ghedeon, care se îndrăgosteşte de Soare. O iubire imposibilă, asemeni Luceafărului eminescian. Dealtfel, Ceahlăul este plin de legende. După un ocol al masivei Panaghii, ajungem la staţia meteo. Mai este una în vârful Toacăi, dar azi nu vom ajunge acolo. Ne grăbim spre Dochia să prindem loc de campare. Mulţimea se avântă spre vârf, în timp ce noi ne pierdem în sens opus, printre jnepeni şi afiniş. La scurt timp ajungem la cabană. E plină ochi, niciun loc de cazare, iar în sala de mese e o mare înghesuială.
Ceva mai la vale dăm de campare. Un loc frumos amenajat, unde vom dormi în următoarele două nopţi. Singura problemă este apa, care se recoltează de la un susur de lângă cabană, doar că … se stă la coadă. Montăm cortul şi scoatem arsenalul greu – primusul, cratiţa şi plicurile minune cu supă, piure şi mălai. Urmează un festin demult uitat. Suntem în inima muntelui, în locul numit Piatra Lată din Ghedeon (o fi acelaşi care a ţinut-o pe Panaghia captivă în peşteră?), campaţi la 1.718m altitudine. În liniştea serii se aude în depărtări dangătul clopotelor de la schit. E vecernia şi pentru moment ne gândim să mergem, schitul este peste deal, după ce treci de cabană. Andy e însă obosit şi nu îl lăsăm singur. După ce asigurăm zona cu câteva petarde (Văru’ e un om practic şi cară în rucsacul său multe lucruri utile şi inutile, cum ar fi bricege cu sute de funcţii, miniradiouri, alarme antiurs şi ceva bombardele), ne băgăm la coteţ, înfăşuraţi bine. Se spune că în Ceahlău e foarte frig. Nu contest, dar nu mi s-a părut.
-
- Panaghia
-
- Mergem la schit
-
- Rugăciune
-
- Dulăul de la Dochia … unul din ei
-
- Vârful Toaca
-
- După o furtună zdravănă
A treia zi, ziua Sfintei Marii. Soarele străluceşte pe cer, e cum nu se poate mai bine. După un mic dejun la botul calului închidem cortul şi pornim la drum. Cum pe Ocolaş nu avem voie să mergem, alegem să vedem lumea de pe vârful Toaca. Fără bagaje, ascensiunea e o formalitate. Ajungem repede la baza muntelui, unde cu o zi înainte era o viermuială de nedescris. Azi nu e nimeni, toţi au plecat acasă ori sunt la slujbă. Un fenomen straniu ne este semnalat pe un panou metalic. Iată ce scriau N. şi E.Ţicleanu în anul 2000: În prima decadă a lunii August, la răsăritul soarelui, umbra vârfului piramidal Toaca combinată cu umbra vârfului Piatra Ciobanului formează, timp de peste 80 de minute, o hologramă naturală, gigantică, incredibilă şi terifiantă cu aspect de piramidă perfectă , motiv pentru care am denumit-o Umbra Piramidă. Prin unicitate şi măreţie Umbra Piramidă a constituit, fără îndoială, din cele mai vechi timpuri o autentică hierofanie şi, după opinia noastră, constituie principalul motiv pentru desfăşurarea, în timpul apariţiei sale, în prima decadă a lunii August, a Sărbătorii Muntelui, o sărbătoare uraniană, cu o vechime posibilă de 5.000 de ani peste care s-a suprapus o sărbătoare creştină. Pesemne şi ăsta e un motiv pentru exodul de pe Ceahlău, deşi cred că puţini sunt cei care sunt la răsărit pe Toaca. Am ratat fenomenul cu doar câteva zile, am venit mai târziu cu o săptămână.
Vechile scări din lemn care duc în vârf sunt impracticabile. Sunt însă multe poteci bătute. Imaginile de pe Toaca sunt impresionante. De jur împrejur, totul se vede ca-n palmă. Staţia meteo clădită în prelungirea stâncii pare încremenită în timp. În depărtări se văd cabana Fântânele şi traseul şerpuit de creastă. Panaghia tronează maiestuoasă în apropiere, ca un veritabil străjer al muntelui. Iese meteorologul de serviciu şi se pare că are chef de stat la taclale, îl ţine de vorbă pe Văru’. Mă distrează dulcele său grai moldovenesc (zice ista băiet, arătând spre Andy). Aflăm că e grea viaţa pe aici, mai ales pe vreme rea, atunci au momente în care sunt practic izolaţi. Vin iepuri sau capre negre şi îşi fac sălaş pe lângă staţie. Scăpăm cu greu din conversaţie şi coborâm, îndreptându-ne spre schit.
Prea multe despre acest lăcaş sfânt de pe Ceahlău nu am reuşit să aflu, decât că este printre puţinele biserici ridicate la o asemenea altitudine. Schitul de călugări poartă hramul Schimbării la faţă şi este sărbătorit de pelerini în data de 6 august, de Sărbătoarea Muntelui (vezi Umbra Piramidală). În momentul sosirii noastre slujba se terminase, credincioşii plecaseră, era linişte. După o oră de reculegere şi odihnă ne-am cinstit cu bere la cabană, după care ne-am întors la cort, la fix pentru prânz, un somn bun de după amiază şi un cules de afine, ce se întindeau din belşug în apropiere. Nu pentru mult timp, pentru că a venit furtuna. Am testat noul cort care a rezistat cu stoicism cumplitei stihii, tremurând din toate încheieturile. După furtună am avut parte de o lumină roşiatică ciudată (n-am mai văzut aşa ceva) şi de un curcubeu dublu, vertical, ce aveau să ne fie tovarăşi până spre înserat. Cerul se limpezise, în vale se vedeau luminile din sat.
-
- Direcţie
-
- Lacu Roşu, pe drumul de întoarcere
-
- Dochia
-
- Crestele Ceahlăului văzute de la Fântânele
-
- La cabană, relaxare
-
- Duruitoarea
Ultima zi. Văru’ n-are somn, iar ne dă trezirea devreme. Ieşim buluc din cort, cu ochii cârpiţi şi sacii de dormit încă pe noi – zice că se va strica vremea şi trebuie să strângem iute tabăra până nu ne udă. Adevărul e că ne aşteaptă un drum lung până acasă. Vremea e încă bună. Nu e timp de cafea, împachetăm şi ne luăm tălpăşiţa. Am fost singuri în tot ţarcul de campare, restul a plecat de ieri. Muntele e pustiu acum, spre marea noastră mulţumire. Pornim spre Durău pe varianta cascadei Duruitoarea. Sunt cam 2 ore de coborât, aşa că vom mânca acolo. Traseul duce printr-o pădure presărată din loc în loc cu stânci golaşe. Dacă pe creastă lipsa apei se face simţită, aici găsim pâraie din belşug. De jos se aude huruitul gălăgios al cascadei. Trecem de câteva scări din lemn şi am ajuns.
Duruitoarea se formează din apele pârâului Ruptura, ce izvorăşte din înălţimile golului alpin şi se varsă în final în lacul Bicaz. Cu cele două căderi succesive de apă, cascada are o înălţime de aproximativ 100m, ce variază în funcţie de anotimp. Zgomotul produs de căderea apei i-a adus numele, fiind auzit de departe ca un reper pentru turişti. Situată la o altitudine de 1.270m, cascada este uşor accesibilă din Durău. Din păcate, urmele pantofarilor sunt vizibile peste tot. Deşi există locuri amenajate, numeroase gunoaie strică pitorescul locului. Cu toate astea, am hotărât să luăm prânzul aici. Toate bune şi frumoase până ce Andy s-a împiedicat de un ciot şi a planat prin faţa mea, oprindu-se cu spatele fix într-un bolovan de pe marginea pârâului. Văru’ a înlemnit, iar eu, fiind mai aproape, l-am preluat. După o verificare rapidă şi un masaj în zona plămânilor (se mişca, deci nu avea coloana atinsă; respira, deci nu-şi buşise plămânii), l-am recuperat. 5 minute mai târziu, o turistă alunecă pe pietre în faţa mea şi se loveşte puternic la cap, dar îşi revine. Am plecat, convinşi că locul e încărcat cu energie negativă.
Am coborât în Durău cu bine şi l-am găsit pe Focusache intact (după furtuna de ieri mă gândeam că l-am lăsat sub un brad). Un scurt refresh la râu şi am pornit spre casă, oprindu-ne doar la Lacul Roşu (o aglomeraţie infernală) şi la Hărman pentru prânz. A fost o ieşire mult aşteptată şi, sperăm, o reînnodare a tradiţiei de a urca pe munte. Ceahlăul a fost o surpriză plăcută, mai ales că nu ne-a suprasolicitat. Chiar dacă am mai pus pe noi ceva ani şi kilograme, atracţia muntelui a rămas încă vie. Se pare că avem cui da ştafeta, Andy e un mic montaniard în devenire. Abia aşteptăm următoarea incursiune.
foarte fain reportajul! :)) ce foarte fain?! tare-tare fain! Eu am pe 1 iunie întâlnirea de … nu spun câti ani de la terminatea liceului si am stabilit cu vreo 6-7 colegi, plus soti si sotii, sa facem creasta Fagarasilor! O saptamâna, din cabana în cabana 🙂 O aventura ca-n studentie 🙂 Abia astept!
Carmen, mulțumim foarte mult! Clipele din vârful muntelui nu se uită niciodată. E foarte frumos că ați ales Făgărașul ca loc de întâlnire. Și noi am bătut multe cărări făgărășene, avem amintiri frumoase de acolo iar cea mai intensă (atunci am mers din refugiu în refugiu) a primit și o poveste pe la începutul blogului nostru … aproape aceeași echipă, doar că Andy nu era nici măcar în fază de proiect 🙂 Vă urez să aveți vreme bună, așa cum am avut noi atunci!
Fumoasa experienta! Nu are 2000 de metri dar este cel mai iubit si mai “sfant” munte din tara. Surse geografice indica si 1911 metri, dar se pare ca cea de 1907 este conscrata. Si inca o mentiune, lacul se numeste Izvorul Muntelui (i se mai spune Bicaz). Asta pentru conformitate, nu ca o corectura.Apropo, v-am trecut in blogroll. Cu respect si admiratie. Astept reciproca. Viorel Irascu, plecatdeacasa.net
Salut Viorel, mulțumim de aprecieri și completări, nu ne deranjează niciodată corecturile, din ele învățăm. Reciproca este valabilă, mai ales că din când în când citim cu plăcere articolele de pe plecatdeacasa.net
Toate bune!
Minunat scris, faina aventura. Intr-adevar, nimic nu se compara cu mersul pe munte. Chiar mi-e dor, mai ales ca intr-o perioada, ceva mai indepartata, mergeam destul de des.
Of, nu incepe si tu cu "muntomanii", te rog! Biata limba romana nicicand nu a fost mai oropsita, numai exprimari de-astea aiuristice (haioase, chipurile) citesc in ultima vreme 🙁
Altfel, mi-ai facut pofta de munte, nici eu n-am mai fost demult…
Am modificat în mare parte. L-am împrumutat de la Iulian, m-a distrat cum sună dar, ce-i drept, rămân la termenul “montaniard”. Sau nici ăsta nu-ți place?
Ba da, ba da, montaniard suna perfect 😀 De altfel este si termenul corect…