Călător prin România – Mina Unirea din Slănic Prahova
Ar putea fi una din perlele staţiunilor balneoclimaterice din România. Cadrul natural, Muntele de Sare, Salina, bazele de tratament şi traseele turistice, toate sunt premisele unui succes garantat. Şi totuşi, Slănicul stă nemeritat în umbra localităţilor de pe Valea Prahovei.
Situat la 100 km distanţă de capitală, Slănicul a căzut oarecum în dizgraţie. Acum nu se mai practică decât un turism de weekend, în special pe timpul verii, când majoritatea vizitatorilor se răcoresc în apele sărate ale băilor sau la 200m sub pământ, în mina de sare. Există pensiuni, dar mult prea puţine pentru potenţialul zonei. Slănicul are multe de oferit, iar o săptămână de vacanţă poate fi de neuitat. Accesul este facil, cel puţin pentru bucureşteni. Şoselele sunt bune, există şi microbuze, plus cursa de tren care de-a lungul timpului a fost scoasă (între timp repusă în funcţiune) datorită ineficienţei, cauzată nu de lipsa călătorilor, ci mai degrabă de fenomenul de blat în masă.
Istoria oraşului este strâns legată de sare (în slavonă, denumirea Slănic înseamnă sare). Spătarul Mihai Cantacuzino cumpără în anul 1685 o moşie în zonă şi, realizând bogăţia uriaşului zăcământ ce stătea dedesubt, a pus bazele primelor exploatări miniere. Se întâmpla în anul 1689. Timp de 100 de ani, sarea a fost extrasă din trei mine aflate în zona Baia Verde. Salinele aveau formă de clopot. În urma prăbuşirii tavanelor, acestea au fost inundate de ape, rezultând lacurile sărate de azi. Ulterior au fost deschise saline la Baia Baciului şi în locul unde azi este Mina Unirea, cea mai mare din România şi a doua în Europa. Exploatarea sa a durat până în anul 1970. Azi se mai extrage sare la Slănic din minele de pe fosta moşie a Cantacuzinilor.
În timp, mica localitate a început să atragă din ce în ce mai mulţi turişti. Efectele terapeutice ale sării, lacurile şi nămolurile sapropelice aflate în apropiere au dus la construirea unor baze de tratament balnear. În anii ’80, în perioada de glorie a staţiunilor balneoclimaterice din România, acestea erau pline ochi, nu numai de turişti români, dar şi de străini, îndeosebi polonezi. În primii ani după revoluţie însă, Slănicul a fost uitat, cu bazele de tratament aproape goale.
-
- Lucrare neterminată
-
- Contemplări
-
- Mina Unirea – intrarea
-
- Imensele blocuri de sare
-
- Decebal – sala Genezei
-
- Traian – sala Genezei
Despre Baia Baciului şi Muntele de Sare am scris într-un articol anterior. Vedeta staţiunii a fost însă şi va fi Mina Unirea sau binecunoscuta Salină. Am intrat în ea de zeci de ori. Se află pe malul estic al pârâului Slănic, un firicel de apă care devine un monstru învolburat atunci când plouă tare, iar apa vine dinspre munţii Grohotiş. Zona din jurul intrării a suferit numeroase transformări în timp, din păcate din ce în ce mai inestetice, astfel încât azi e de nerecunoscut: clădirile au fost demolate (pe motiv întemeiat, datorită surpării terenului), un parc a dispărut şi el. În schimb, a fost “amenajat” un maidan pe post de parcare, parţial asfaltat (şi în zile ploioase plin de noroi), unde principala preocupare o reprezintă taxarea turiştilor posesori de maşini. Să coborâm însă în Mina Unirea.
A rămas aproape neschimbată, aşa cum o ştiam acum câţiva ani. Chiar dacă nu a beneficiat de investiţii majore, la fel ca alte mine de sare din ţară (vezi Turda), cea din Slănic are faţă de anii trecuţi câteva plusuri notabile. În primul rând, consolidarea şi modernizarea liftului. Acum 20 de ani era o cutie înghesuită care se lovea de toţi pereţii, fără lumină (ne simţeam ca nişte ocnaşi în interior). Acum e altceva. În al doilea rând, faptul că statuile s-au păstrat în bună stare. În ultimii ani a crescut turismul de masă dar, lucru îmbucurător, cozile de la intrare şi mai ales de la ieşire au scăzut simţitor. Îmi amintesc că aşteptam şi o oră până să vedem lumina soarelui.
Mina este uriaşă, are o suprafaţă de 80.000m². Podeaua este situată la 217m sub pământ, iar distanţa până la tavan măsoară 70m. Temperatura este de 12⁰C, constantă tot timpul anului, iar umiditatea de 50%. Deasupra sălii principale se află alte două mine, Mihai şi Carol. Am avut la un moment dat promisiunea neonorată a unui miner de a o vizita pe prima. Acolo se organizează concursuri internaţionale de aeromodelism. În mina Unirea veţi găsi statuile lui Decebal şi Traian (aflate în Sala Genezei), a lui Eminescu şi, undeva pe un perete aflat în zona unde altădată era zona de tratament, chipul sculptat al lui Ceauşescu. Datorită compoziţiei aerului bogat în ioni de sodiu şi a lipsei factorilor alergeni, în salină s-a dezvoltat un microclimat ideal pentru tratarea afecţiunilor respiratorii, însă nici acest potenţial nu a mai fost valorificat.
-
- Flori de mină
-
- La pas prin Salină
-
- Treptele vechii exploatări
-
- Mina Unirea
-
- Liftul cel ‘nou şi modern’, între timp scos din funcțiune
-
- Infiltraţii
Comparativ, am avut ocazia să vedem ce înseamnă o salină bine întreţinută cum e cea din Wieliczka (Polonia) sau, mai aproape, minele de sare din Praid şi Turda. Salina din Slănic are însă farmecul ei deosebit. Chiar şi claustrofobii se vor simţi aici în largul lor, datorită imensităţii pereţilor verticali. Nu uitaţi aparatul foto şi rachetele de badminton. O incursiune de o zi în Mina Unirea este o experienţă de neuitat.
Foarte frumosa mina Unirea. Singura problema e coada de la lift, imi amintesc ca am stat aproape 2 ore la coada ca sa coboram. Apropo, merita incercate si bicicletele, au unele mai… deosebite 🙂
Cu risc maxim de derapaj! Nu știam de ele, e ceva nou. Oricum, orice completare e binevenită.