Călător de mic – cum am fugit de la grădiniţă
Povestea asta am relatat-o de nenumărate ori prietenilor sau altor cunoscuţi, cu lux de amănunte. Poate de aceea nu am uitat-o, îmi aduc aminte totul, parcă nu ar fi trecut fix 30 37 40 de ani. Aşa o să-mi fie mai uşor, dacă mai este cineva interesat de povestea “evadării” mele, îl trimit pe blog 😉
Ai mei părinţi m-au învăţat cu plimbările de mic. Cele mai îndepărtate amintiri sunt de la 3 ani, când urcam împreună muntele la Stâna de Vale. Lăsasem în urmă cascada Iadolina, jos se vedea staţiunea. Ai mei m-au testat, au vrut să vadă cât pot … şi i-am dus până în vârf. De atunci, am ţinut-o numai în călătorii.
Să nu vă închipuiţi acum că am fost un drac de copil. Dacă o întrebaţi pe mama, v-ar răspunde : Copilul meu a fost cel mai cuminte. Şi nu era departe de adevăr. În afară de acest episod, plus altul în care i-am spart capul unuia (ne jucam de-a războiul şi aruncam cu bolovani unul către celălalt), nu pot spune că am creat prea multe probleme. Comparativ cu copiii de azi, eram un îngeraş. Acum ceva ani însă, am fost pe la Văru’. Fiică-sa Alexia (este şi finuţa noastră), o zgâtie de 4 ani la acea vreme (s-a născut prematur la 6 luni jumate, cântărind doar 700 de grame – şi a rezistat fără probleme), făcea numai belele. A ieşit maică-sa să ducă gunoiul. Alexia ce-a făcut…? A încuiat uşa după ea şi nu a mai ştiut să deschidă. Colac peste pupăză, ceva se pregătea pe aragaz iar un geam era deschis. A urmat panica, copila s-a pus pe orăcăit, singură prin casă, telefon la 112, vine Poliţia, vin Pompierii, apare și SMURD, bâlci total în faţa blocului … salvatorul intră ca-n filme pe geamul deschis (etajul 3), final fericit.
Şi atunci, aducându-mi aminte de pozna din copilărie, încerc să le compar … care a fost mai gravă? Vă închipuiţi în ziua de azi un plod de 5 ani umblând de capul său prin oraş? Din păcate pentru ei, părinţii mei au ştiut pentru o zi ce înseamnă să-ţi pierzi copilul. Din fericire, au trecut de la agonie la extaz, într-o perioadă în care se răpeau copii. Dar haideţi să vă povestesc:
Crescusem. Deja complotam cu ursul …
Bucureşti, anul 1980. O zi obişnuită la grădiniţă. Eram un prichindel în grupa mare sau mijlocie, nu mai ştiu exact, cert e că nu devenisem încă şoim al patriei, eram îmbrăcaţi în şorţuleţele alea caraghioase. Grădiniţa se afla în zona Lujerului, undeva colţ cu bd.Uverturii, lângă o şcoală. Nu existau atunci pasajul sau bulevardul Virtuţii, principala stradă trecea chiar prin faţa grădiniţei. În fiecare dimineaţă, mama mă trecea intersecţia, iar de acolo, în linie dreaptă mă duceam singur vreo 2-300 de metri. Poate că asta a fost o greşeală din partea ei, deși cunoşteam strada ca-n palmă. În fine. La prânz, de obicei, se ieşea afară la joacă, apoi masă şi somn.
Cu o zi înainte, doi copii se uşchiseră prin împrejurimi. Educatoarele s-au panicat. Până la urmă s-au întors, după vreo două ore (niște fraieri). În mintea noastră de copii, evenimentul era totuși un mare act de bravură. A doua zi, mă trezesc spunându-i unuia: Hai să fugim şi noi! Zis şi făcut. Pândim momentul cel mai bun, adică cel de joacă outdoor. Foarte curios este faptul că la acea grădiniţă, gardul exterior nu avea mai mult de jumătate de metru în înălţime. Îmi aduc perfect aminte că l-am sărit fără niciun efort. După isprava noastră cred că l-au făcut de 2 metri, electrificat. Cum ne-am văzut în stradă, p’aci ţi-e drumul … fiecare a luat-o în direcţia casei lui (erau opuse). După câteva momente de negociere, Andrei (colegul de năzbâtii) a cedat şi am ales direcţia Lujerului. Reţineţi, eram îmbrăcaţi în şorţuleţe de grădiniţă. NIMENI nu ne-a întrebat de sănătate până la un anumit moment care va fi spre finalul poveştii.
Am trecut intersecţia. Ştiam că trebuie să traversez numai pe verde. Cu câteva săptămâni în urmă venise tata să mă ia (era puţin “afumat”, de … şi el ca tot omul) şi eu l-am trecut strada, ţinându-l de mână şi explicându-i regulile. Ajungem acasă (stăteam aproape) … nimeni. Atunci i-am spus lui Andrei că îl duc la curte să-i arăt noua mea bicicletă. Curtea era câteva străzi mai departe (cam 1km distanţă), după strada Răsăritului, spre Dr.Taberei. Ţinând cont că am depăşit calea ferată, eram deja în alt cartier. Ajunşi la curte, găsim poarta încuiată, nici aici nu era nimeni. Bunicii la serviciu iar eu eram deja contrariat. Am început să urlu printre uluci: Mamaie, mamaieeee!!! Gălăgia mea şi hămăitul dulăilor o scot din curte pe vecina de vis-a-vis, o băbuţă care probabil nu mai era în toate minţile pentru că, deşi mă recunoscuse, în loc să-şi dea seama de gravitatea situaţiei, ne-a luat la goană.
Unde să mergem …? L-am lămurit imediat pe Andrei: Mergem în parcul Moghioroş, acolo mă duce mereu tati! După cum v-aţi prins, eram de-al zonei, ştiam fiecare colţişor. Hai în parc. Am mai traversat vreo 2 – 3 străzi (pe zebră sau la semafor, nu aiurea) şi, din vorbă în vorbă, am ajuns. Acum, gândiţi-vă cum zbiară un copil când vreţi să-l scoateţi din parc. Să-l vedeţi însă ce fericit e când intră, mai ales că nu are pe nimeni care să-l streseze (Ai grijă la leagănul cutare, nu te da în balansoar că-i rupt, lasă pisica că are purici şi inevitabilul Hai să plecăm). Pe scurt, întreaga zi ne-am dat huţa în toate leagănele pe care le-am întâlnit în cale, fără să ne întrebe nimeni nimic. Parcă eram invizibili. Mai aveam un pic şi închiriam o barcă.
Cu mama şi Văru’ (acum, tatăl Alexiei)
Ei, şi după mult, mult timp de joacă, ori ne-am plictisit, ori ne-a cuprins foamea, că am plecat din parc cu intenţia să ne întoarcem la grădiniţă. Eu, călător cum mă ştiam, am propus ca de data asta să nu mai mergem pe jos, ci să luăm autobuzul 173. Ştiam unde e staţia, care e autobuzul (norocul nostru că era o singură linie) şi mai ales câte staţii sunt până aproape de grădiniţă. Îmi amintesc că, aşteptând maşina, ni s-a făcut poftă de îngheţată. Mai ţineţi minte tonetele? Vânzătorul nu stătea degeaba, avea muşterii berechet. Nu era coadă, iar la câteva secunde apărea câte unul (era cald). Ne-am postat în faţa tonetului şi am început: Tanti/Nene, ne luaţi şi nouă o îngheţată? Atenţie, nu cerşeam bani, doar îngheţată. Bine că nu ne-a văzut vreun ţigănete, că ne-ar fi remarcat imediat potenţialul. Partea proastă e că nimeni nu ne-a dat nimic. Dar, incredibil, NIMENI (nici măcar vânzătorul) nu s-a alertat, văzându-ne singuri. Vorba aia, eram blonzi, curăţei …
În fine, vine autobuzul, urcăm şi ochim două locuri pe scaune. Până la prima staţie, într-un final, lumea din jur a început să ne ia în vizor. După o serie de întrebări indirecte (între ei), ca să le curmăm nedumerirea, bălăngănind din picioare şi cu zâmbetul pe buze, stăpânit de o mândrie profundă, i-am lămurit: Noi am fugit de la grădiniţă! Aualeu!!! Nu vă spun reacţia publicului şi dezamăgirea noastră, pentru că ne aşteptam să fim ridicaţi în slăvi pentru această acţiune eroică (minţi necoapte). Bineînţeles, s-a găsit o tanti tinerică care să ne preia. Hai cu plozii la grădiniţă, de unde au fugit.
Paranteză: Între timp, ajunge tata la grădiniţă. Ia copilul de unde nu-i. Lipsa noastră trecuse neobservată.
Educatoarea (sigură pe ea): Cătălin nu a venit azi la grădiniţă.
Tata: Nu se poate, l-a adus soţia mea. Să vedem prezenţa.
La prima oră, Cătălin prezent. La prânz, Cătălin absent (tâmpitele de educatoare nu s-au gândit să compare cu prezenţa de dimineaţă).
Tata: Mie să-mi daţi copilul că nu ştiu ce vă fac!!!
Educatoarea: cred că se kkase deja pe ea
Închis paranteza
La grădiniţă, pustiu, programul se terminase. Educatoarele şi restul se evaporaseră. Ce-i de făcut? Noroc că eram noi băieţi descurcăreţi. Andrei a îndrumat-o pe tanti la el acasă. Nu ţin minte reacţia părinţilor săi (bănuiesc că educatoarea s-a înverzit şi mai mult constatând că lipsesc doi, nu unul), eu eram preocupat pe balcon să încerc bicla lui Andrei, care era mai ‘oaţă ca a mea. N-am stat mult, că tanti trebuia să mai livreze un plod şi, cum o asigurasem că ştiu unde stau, nu vroia să piardă timpul. Ajungem la intersecţia Lujerului iar acolo dau nas în nas cu maică-mea şi bunică-mea, albe la faţă şi plânse amândouă. Puţin nedumerit de ele (le ştiam de obicei vesele şi binedispuse) le-am sărit în braţe, mulţumit după o zi minunată de hălăduială. Au urmat urlete de bucurie, strângeri puternice la piept, pupături (ce ciudat se purtau) … hai acasă. Tata era deja pe la Poliţie, căutându-mă înnebunit.
După o zi atât de plină, m-au îndopat, apoi am adormit. În acest timp, spre seară, ai mei au făcut consiliu de familie (părinţi, bunici, vecini + tanti). Mama l-a rugat pe tata să nu mă bată şi să mă ia cu binişorul. Nimeni nu ştia pe unde am fost, oricum li s-a părut incredibil când tanti le-a povestit că ne-a găsit … în autobuzul 173 pe la parcul Moghioroş … Iar acum, faza zilei. Buimăcit de somn, am apărut în prag. M-a luat tata ușurel (încerca să fie calm) şi, cu o voce piţigăiată, mi-a turnat un tir de întrebări: Cum a fost? Pe unde te-ai plimbat? A fost frumos în parc? Enervat de un astfel de interogatoriu, pe jumătate treaz, i-am replicat hotărât: Dacă nu mă laşi în pace, mâine fug iar. Ei, şi atunci, ţine-te Cătăline trosneală …!
Cam asta a fost, dragi prieteni, aventura copilăriei mele, boacăna boacănelor. Nu e însă doar a mea. Undeva în lumea asta există un Andrei cu o variantă asemănătoare. Dacă mă voi ramoli vreodată şi se va găsi careva să mi-o povestească de pe un blog vechi, îi voi spune: Nepoate, pezevenghii ăia au avut noroc cu carul. Stau şi mă gândesc câte s-ar fi putut întâmpla. Prin ce intersecţie aş fi fost acum, cu o mână ruptă, cerşind pentru vreun interlop. Dar, ca în orice povestire, totul se termină frumos, binele învinge iar eroul se căsătoreşte cu fata cea frumoasă. Nu m-am însurat cu gagica din grădiniţă decât neoficial, la o serbare în acelaşi an, dar nu mă plâng. Între timp mi-am dat seama că e bine să ai o tanti salvatoare pe lângă tine aşa că azi, cea care îmi stă alături are grijă de fiecare dată să ajung cu bine acasă. M-am perfecţionat şi, de la traversat cartiere am ajuns să traversez mări şi ţări, până în îndepărtata Noua Zeelendă. Stau și mă întreb câteodată … oare unde aş fi ajuns dacă, trecând pe lângă cetăţeni ca ignoranţii de acum 40 de ani, aş fi luat calea aeroportului …??? 😯
Vă aştept să postaţi la comentarii cea mai tare năzbâtie din copilăria voastră!
Eu, in comparative cu tine am mai multe nazbatii la activ, dar o sa pastrez tema.Eram in scoala primara, cred ca in clasa a III-a, asa cum se obisnuia pe vremuri mergeam cu scoala de fapt cu mult mai multe scoli la un spectacol la Sala Polivalenta. Cind au ajuns autocarele la destinatie ne dam jos in grupuri organizate, iti dai seama mare de copii ce era acolo, si
Ooooh! Ce tem? suculent?! Nu m-am uitat
bubumaia – probabil, după pățania ta, ai tăi au vândut terenul și au luat unul mai aproape, lângă casă 🙂
N-a fost nevoie să vândă. N-a mai trecut mult și l-au luat alții degeaba.