Cu bicicletele, pe Vaser în sus
Aproape de locul unde se agață harta în cui există o vale sălbatică, cu ape repezi și munți împăduriți, cu sate pierdute treptat pe cursul unui râu – câteodată domol, alteori învolburat. O vale de-a lungul căreia un “cal de foc” venit parcă din preeriile vremurilor de demult trage câteva vagoane din lemn, în amonte, pe o cale ferată veche, încă funcțională.
Maramureș, nordul României. De cum părăsești confortul urban al orașului și treci de mica dar cocheta gară de Mocaniță, peisajul se schimbă complet. Câteva pensiuni ce exploatează eficient potențialul oferit de trenul cu aburi mai pot fi întâlnite pe drumul care duce către munte. După un pod și o biserică relativ nouă, asfaltul dispare treptat din peisaj, lăsând loc unei străzi comunale. De-a lungul ei, casele vechi – simple, pitorești – alături de cele noi, lipsite de personalitate formează unul din districtele Vișeului de Sus, numit Cartierul Valea Peștilor. Casele se răresc pe măsură ce pedalezi, strada este din ce în ce mai bombardată de cratere, Vaserul se îngustează iar peisajul devine sublim. Te delectezi cu pajiștile proaspăt cosite și cu cătunele aruncate pe dealuri, cu podețele vechi și grădinile îngrijite de localnici. Din loc în loc dai de o curte și stai ca pe ghimpi ca nu care cumva să-ți sară în cale vreun dulău, mâniat de roata bicicletei. N-am găsit. Cel mult vreo doi, care nici măcar “no ham!” n-au catadicsit să zică. Ziua trecută ne-a prins o răpăială la Borșa, ce ne-a țintuit în benzinărie pentru aproape o oră, astfel că azi toate craterele de pe drum erau pline ochi de apă și mâl, obligându-ne la un adevărat slalom. Dar ăsta e farmecul unei ture “la țară”.
Biciclete găsești fără probleme în gara CFF Vișeu la prețuri rezonabile: 10 ron/oră sau 40 ron/zi. Până la Novăț, acolo unde dispare și ultima casă din peisaj sunt 15km, suficienți pentru o pedalare de neuitat. Dacă ai timp și resurse, poți merge chiar mai departe, ce-i drept cu un efort suplimentar (trebuie să mai cari și tu bicicleta, nu doar ea pe tine) până la Paltin, la kilometrul 22. Iar dacă drumul nu mai permite, o poți lua cătinel pe lângă șina de cale ferată a Mocăniței. Evident, e bine să nu uiți aparatul de fotografiat, pentru că ai ce imortaliza. Localnicii încă se ocupă de exploatarea lemnului așa că te vei intersecta destul de des cu câte un automobil de teren, un tractor cu remorcă sau un camion plin cu bușteni. Iar dacă te vei simți ostenit la un moment dat, te poți recupera cu o înghețată sau o apă minerală la unul din magazinele sătești. Va fi cazul, mai ales la întoarcere, pentru că sunt porțiuni în care ori încerci “pe de-a dreptul”, ori iei bicla în cârcă și ocolești pe lângă băltoaca fără margini. Altă variantă nu există. Ba există: după ce am încercat prima opțiune, m-am împotmolit fix în mijloc și am intrat la apă până spre genunchi, așa că de la jumătatea bălții am aplicat varianta a doua.
Nu am ajuns în Vișeu special pentru tura pe biciclete. În urmă cu trei ani povesteam despre prima incursiune cu Mocănița și despre experiența dormitului într-un tren-hotel. La acel moment, “hotelul” era deschis de două luni și cam bătea vântul prin el, în plin sezon. Acum, lucrurile se schimbaseră radical: toate locurile erau ocupate, deși am încercat să rezerv cu câteva zile înainte. Mai mult, datorită cererii, zilnic pleacă spre Paltin nu doar o Mocăniță, ca pe vremuri. În ziua în care ne-am dat cu bicicletele pe Vaser, nu mai puțin de patru garnituri au luat drumul muntelui. Și asta nu era tot, pentru că adevăratul motiv pentru care am ajuns din nou în Vișeu era a cincea garnitură – un tren special de seară.
Mocănițele pleacă zilnic spre Paltin pe la 9 dimineața, cu întoarcere în jurul amiezii. Trenul de seară urma să ne ducă în inima pădurii pentru un concert de muzică clasică desfășurat în aer liber, eveniment ce se desfășoară o singură dată pe an. Mai sunt trenuri speciale (de sărbători, la lună plină) însă acesta urma să fie cu adevărat special. Nu ai ocazia în fiecare zi să asculți artiști îmbrăcați la patru ace în mijlocul pădurii, pe o scenă special amenajată, iar transportul să fie asigurat de un tren cu aburi, cu vagoane din lemn … ca pe vremuri. O locomotivă veche, dar care nu seamănă nicicum cu Mocănița pleacă cu o oră mai devreme, burdușită cu provizii și personal pentru ca turiștii să găsească totul aranjat, mesele pregătite și friptura sfârâind pe grătare. În ora rămasă până la lăsarea întunericului, toată lumea se ospătează în voie, pentru a se bucura apoi de un spectacol inedit, timp de două ore. I-am aplaudat la scenă deschisă pe soliștii grupului vocal Anatholis, acompaniați de mini-orchestra Classis, din cadrul Filarmonicii Transilvania din Cluj. La donna e mobile, O sole mio, celebrul Toreador și multe alte piese consacrate au răsunat la Paltin în acea noapte. Iar pe final, o surpriză neașteptată, o schimbare totală și inspirată de macaz: Gangsta’s Paradise a lui Coolio – ce tare sună cântată de un tenor! O seară magică cu muzică de calitate, foc de tabără și trenuri de epocă.
Întoarcerea a fost demnă de un film … să nu-i zicem horror. Dar luna plină ce împrăștia o lumină palidă prin pădurea încremenită, dansul molcom al vagoanelor din lemn, deschise, pe tavanul cărora lumânări țintuite în lămpașe se bălăngăneau ritmic, țiuitul prelung al Mocăniței, fumul alb și înecăcios al vasului de expansiune, reflectat în lumina lunii, toate acestea creau o atmosferă mistică și un decor fantastic al unui film de Hollywood turnat undeva prin Transilvania (ei bine, eram puțin mai sus, în Maramureș). Și pentru că era demult trecut de miezul nopții, te așteptai ca în orice moment să te trezești cu Dracula lângă tine, cerând biletul la control. Mai lipseau doi-trei lupi urlând la lună pentru ca tabloul să fie complet.
Nu putem nega – atât plimbarea de zi cu bicicletele cât și călătoria de seară cu Mocănița sunt printre cele mai tari experiențe pe care le-am trăit în România. Ce putem spune este că abia așteptăm o reîntoarcere, pentru o plimbare de iarnă … cu “calul de foc” din Maramu’.