Instant Search

Maramureş de poveste – Primele impresii

No, dragi prieteni, amu că ne întoarserăm din Maramu’ am vre să vă povestim câte ce om văzut pe aste meleaguri. D-apoi şedeţi blânzi că om istorisi din tăte cele, numa’ – numa’ de ne-om aminti cât de multe. Amu să purcedem …

 

Lăsăm deoparte graiul moroşan cu care ne-am obişnuit timp de o săptămână şi revenim la cel sudist, pentru a vă povesti în tihnă impresiile din vacanţa noastră pe plaiurile maramureşene. Un loc ce trage din răsputeri să-şi păstreze identitatea, din ce în ce mai ameninţată de noile tendinţe dictate de lumea modernă. Ca peste tot, în Maramureş se vede schimbarea, de cum intri în fiecare sat. Casele din lemn, atât de caracteristice zonei rurale a Maramureşului sunt din ce în ce mai puţine, vechi şi în paragină, înlocuite azi cu cele moderne, din cărămidă sau bolţari. Acoperişurile din tablă ondulată dau deoparte celebra şindrilă de lemn iar falnicele porţi dispar încetul cu încetul, lăsând tot mai mult loc gardurilor din fier forjat sau tablă de aluminiu. 

Problema nu ar fi atât de mare dacă aceste locuinţe noi s-ar încadra cât de cât în peisaj. Am văzut case în culori ţipătoare, cum ar fi roz purcel intens, portocaliu fosforescent sau combinaţii de mov-roşu de ai fi crezut că noaptea vor începe a reflecta ca într-o uriaşă discotecă. Mai mult, unii s-au gândit că ar da bine să asorteze şi gardul în aceleaşi culori. Aşadar, vă închipuiţi ce a ajuns în ziua de azi satul maramureşan. Un loc tradiţional al construcţiilor din lemn este ameninţat de casele ridicate alandala, papiţoiate după gustul îndoielnic al noilor proprietari. Pentru că majoritatea sunt ale celor care muncesc în afară, strâng un ban şi îşi comandă adesea locuinţa de la distanţă, prin telefon. Nicio lege nu reglementează încadrarea caselor în peisaj.

Dincolo de impactul dur al întânirii cu satul maramureşan, vom întâlni în următoarele zile locuri minunate, oameni calzi şi primitori, tradiţii şi meşteşuguri, porturi populare şi mai ales biserici din lemn foarte bine păstrate. Povestea noastră vă va însoţi prin locuri ştiute din Maramureş, cu precădere de pe Valea Izei, dar şi prin zone neumblate de călătorul obişnuit. Pentru că un singur articol ar fi prea lung, vom puncta acum câteva impresii generale, urmând a fi detaliate în următoarele zile:

Străzi, şosele, alte căi de acces – acceptabile, dar e loc de mai bine. Multe denivelări, pe alocuri gropi. Nu am întâlnit decât şosele cu o singură bandă pe sens. Spre satele mai izolate gen Călineşti, Ocna Şugatag sau anumite porţiuni din Hoteni am dat de zone neasfaltate dar practicabile. Singurul drum mai solicitant a fost cel de 5 km între Poienile Izei şi Botiza, unde am fost nevoiţi să traversăm un deal pe un drum bun mai degrabă pentru căruţe, ce ne-a umplut maşinile de praf, dar care până la urmă a fost de bun augur pentru că am ajuns să vizităm noua mănăstire din Botiza, mai interesantă decât vechea construcţie de lemn din centru, care era închisă şi contrasta puternic cu biserica cea nouă ridicată de curând în imediata sa vecinătate.

Cazarea – am avut două locaţii, una mai neobişnuită în Vişeu de Sus, cealaltă în Bârsana, în apropiere de complexul mănăstirii. Foarte confortabile, cu tot ceea ce ne-am dorit. Trebuie să ştiţi că în Maramureş este destul de greu să găsiţi o pensiune în adevăratul sens al cuvântului. Documentându-ne temeinic înainte de plecare, în căutarea unei locaţii care să fie strategic amplasată în mijlocul Maramureşului, am dat de foarte multe oferte agroturistice în case obişnuite etichetate drept pensiuni, dar care după fotografii păreau mai mult odăi clasice ale localnicilor, transformate sumar în camere pentru turişti. Majoritatea au baia comună pe hol, pentru 2-3 camere.

Mâncarea – am plecat la drum cu gândul la sumedenia de bunătăţi ce le vom găsi în zonă şi la un nou articol de Arome, dar ne-am dezumflat rapid. Nu prea am găsit restaurante, iar puţinele feluri de mâncare degustate la pensiune au fost în contradicţie cu preferinţele noastre. În Maramureş, majoritatea bucatelor sunt gătite în multă grăsime. Alternativa a fost mult mai apreciată. Pentru că ne-au însoţit ai mei părinţi (a doua oară, prima a fost la Porto), am avut în mamiţa un bucătar excelent care şi-a găsit imediat locul în generoasa bucătărie de la pensiune. Mai mult, din lipsa de timp a gazdelor (ce se pregăteau intens pentru nunta fiului cel mic din weekend într-o gospodărie alăturată), le-a suplinit cu succes, cazând, gătind şi servind pentru turişti. O prezenţă constantă pe masă a fost horinca, unanim apreciată şi degustată de toată lumea, mai puţin de Andy, care mai are ceva ani de aşteptat până la primul păhărel.

Bisericile din lemn – Maramureşul nu e Maramureş fără construcţiile vechi din lemn atât de bine păstrate. În fiecare sătuc se găseşte câte una. Timpul nu ne-a permis să le vedem pe toate dar am încercat să le vizităm pe cele reprezentative, majoritatea incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Cel mai impunător este compexul mănăstirii din Bârsana, loc pe care aveam să-l vizităm aproape zilnic, dat fiind faptul că pensiunea noastră era la doar 5 minute de mers pe jos, iar plimbările de seară duceau inevitabil către acel loc. Alte biserici foarte interesante şi valoroase din punct de vedere al patrimoniului cultural am întâlnit în sate ca Ieud, Săpânţa, Botiza sau Deseşti ori aruncate pe dealuri, neîntâlnite în ghidurile turistice.

Mocăniţa – ei da, de ani de zile ne tot propunem să ajungem să ne dăm cu ea şi uite că într-un final am reuşit. Am spune că titlul jurnalului este dat în mare parte de călătoria cu mocăniţa, o inedită întoarcere în timp, o experienţă aparte pentru cei tineri şi o nostalgică aducere aminte pentru cei înaintaţi în vârstă. Totul a fost perfect, începând cu şederea la trenul-hotel, masa în vagonul restaurant şi culminând cu gustarea de la Paltin, punctul terminus al călătoriei în inima muntelui. O incursiune în Maramureş fără a experimenta drumul mocăniţei este ca o plimbare la Paris fără a trece pe la Tour Eiffel. Aşadar, nu rataţi.

Tradiţia – când vorbim de Maramureş, gândul ne duce către sculpturile în lemn de pe porţile maramureşene sau inscripţiile de pe crucile vechiului cimitir din Săpânţa. Deşi satul se transformă, tradiţiile încă se păstrează. Meşteşugul cioplirii în lemn este încă viu şi apreciat, chiar dacă de cele mai multe ori piesele iau drumul străinătăţii. Puţine porţi mai sunt ridicate, puţine sunt restaurate, cele vechi stau câteodată lăsate într-o parte, gârbovite de povara vremii, dar totuşi există. Portul popular este şi el o dovadă a tradiţiei maramureşene, chiar dacă este scos la iveală doar duminica sau în zilele de sărbătoare. Încă se mai pun oale în copaci, ca semn al gospodăriei ce are o fată de măritat şi aşteaptă peţitori. Vechile datini sunt şi ele prezente la nunţi, chiar dacă, inevitabil, modernismul îşi face şi aici simţită prezenţa.

Oamenii – veseli, primitori şi plini de voie bună, ne-au cucerit din prima cu accentul lor. Am avut ocazia de a cunoaşte fel şi fel de maramureşeni – prietenii Ioana, Crina şi Daniel de la mocăniţă, preotul satului din Poienile Izei, tanti Ileana, gazda noastră şi educatoarea din Bârsana, meşterii Toader Bârsan, tată şi fiu, cosaşii din Hoteni şi vecinele din sat. Toţi au fost oameni deschişi, mereu cu zâmbetul pe buze.

În final, o concluzie. După ani şi ani de alergătură prin toate cotloanele lumii, o mulţime de citybreak-uri, tururi sau sejururi organizate la minut, iată că am avut parte de o săptămână relaxantă în care am fost total deconectaţi de internet, email, televizor, evenimente sociale sau ştiri dezolante. Nu am mai alergat în disperare, într-o permanentă luptă cu timpul, pentru a vedea tot ce se poate. Am avut timp să savurăm o plimbare cu bicicletele, am mers la o partidă de pescuit pe Iza sau am luat-o la pas prin sat. Cu toate acestea, am avut suficient timp să savurăm o bună parte din Maramureş. Iar impresiile vor veni.

6 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *