Dacă ar fi să ne gândim la cea mai frumoasă zi din toate cele petrecute departe de casă, fără nicio îndoială că aceasta ar fi ziua ploioasă de la mijlocul unui octombrie oarecare. Departe de tumultul oraşului, la periferie, aproape de munte, ne-am pomenit dintr-o dată întorşi în timp. Am nimerit întâmplător, fără să ne propunem cumva, într-o zonă în care părea că timpul a rămas în loc. O stradă pitorească, neasemuit de frumoasă, cu case vechi din lemn cum numai în filme am văzut, cu magazine având curţile interioare pietruite, cu panouri glisante în loc de uşi, cu temple mici, impecabile, cu plantaţii de orez, ricşe în loc de maşini, vânzătoare în port tradiţional. Toate acestea păreau a forma un decor al vremurilor demult apuse. Poate că şi ploaia avea rolul ei – stropii mari cădeau ca o perdea de pe acoperiş, îndemnându-ne la meditaţie, într-o atmodferă idilică ce ne amintea de scenele din Ultimul Samurai. Kiyotaki – michi, aşa se numeşte strada, se află în districtul Arashimaya din vestul oraşului, lângă muntele cu acelaşi nume. Este o veche stradă de-a lungul căreia au fost construite numeroase temple. E destul de greu să le afli intrarea, pentru că sunt atât de bine camuflate în spatele vegetaţiei bogate, încât treci pe lângă ele fără să-ţi dai seama că sunt acolo.