Piaţa de lângă templu, Barkhor, este sala în care trebuie să ocupi un loc în faţă pentru ceea ce eu am numit spectacolul Lhasa. Nu ratez reprezentaţia de seară, jucată de credincioşii ce fac ocolul templului, neapărat în sens orar, foarte diferiţi între ei, dar fiecare învârtindu-şi roata mani şi numărând mărgelele metanierului. Fără îndoială, protagoniştii sunt cei care fac acest ocol din mătanie în mătanie, lipindu-şi fruntea de pământ la fiecare câţiva paşi. Este totuşi un spectacol cenzurat. Patrule de câte cinci soldaţi chinezi îşi fac apariţia la fiecare sfert de oră. Perechi de lunetişti veghează de pe acoperişurile clădirilor cu unul sau două etaje. Siluetele lor proiectate pe munţii din fundal par din altă piesă. Fără să vreau, îmi vine în minte imaginea unor actori care-şi spun replicile privind la ţeava puştii ivite din fosa sufleorului. Cu toate astea, locul este ideal pentru un fotoreportaj reuşit, chiar dacă oamenii sunt vizibil stânjeniţi de camera foto. Eu i-am înţeles abia când mi s-au făcut la rândul meu poze, atracţia fiind barba de două săptămâni şi părul de pe braţe, chestii neobişnuite pentru ei. Acela a fost momentul din care am purtat mâneci lungi. Mulţi cer să fie plătiţi pentru fotografii, considerând că străinii scot bani de pe urma lor, odată întorşi acasă.