Jurnal de Nepal (episodul 6)
Drumul către Pokhara. O plimbare pe lacul Phewa. Annapurna nu vrea să se arate. Sucurile lui Big Boss.
Părăsim jungla, îndreptându-ne spre nord, tot către munte. Peisajul se schimbă şi suntem din nou pe drumurile prăfuite şi serpentinele periculoase ale văii râului Trisuli. Drumul duce către Kathmandu, dar la un moment dat facem stânga pe un pod vechi pe sub care trecusem acum câteva zile cu bărcile pneumatice, când ne făceam de cap la rafting. Opririle sunt rare pentru că, peste tot, praful este la el acasă iar tentaţiile din parcare sunt puţine şi dubioase (toalete insalubre, gogoşi apetisante dar făcute în condiţii mizere). Într-una din aceste pauze am făcut cunoştinţă cu Patu, un papagal simpatic care ştia să spună Namaste. O oprire pe un alt pod suspendat pentru fotografii şi cam atât.
Văile devin mai domoale, trecem pe lângă o hidrocentrală. Energia Nepalului depinde foarte mult de aceste cursuri de apă, iar în perioadele de secetă sunt foarte multe întreruperi de curent. În Kathmandu, această practică este la ordinea zilei. În Thamel nu se simte, majoritatea hotelurilor, cârciumilor sau magazinelor având generator propriu. Un alt combustibil important pentru localnici este balega de vacă. Se foloseşte în gospodării la încălzirea mâncării şi a cocioabelor. Copiii au misiunea de a o recolta şi a-i da o formă de “plăcintă”, pe care o lasă apoi la uscat în bătătură. Pare incredibil, dar balega este folosită pe scară largă în toată ţara.
-
- Refugiaţi români în Nepal primindu-şi raţia de potol
-
- La o margine de drum … delicatese. Cineva din grup a riscat. Bun.
-
- Be a Local! With the locals!
-
- Săteni întâlniți pe drum
-
- Patu, papagalul care spunea Namaste
-
- Annapurna … parțial
Scăpăm de serpentine nu şi de drumul prost, hâţâneala fiind o constantă pe toată durata transportului prin Nepal. E inutil să faci calcule, ora de sosire este în general o mare variabilă. Cei de la hotelul din Chitwan ne-au pregătit prânzul la pachet însă parcări amenajate nu există, aşa că ne alegem un loc în câmp deschis şi oprim. Ne aşezăm şi fiecare mănâncă din poală. Închipuiţi-vă aproximativ 20 de oameni în Nepal, strânşi la o margine de drum în jurul unui copac, preocupaţi de cutiile de carton din care basculează cu poftă porţia de orez şi alte cele (destul de consistent prânzul, nu ne-am plâns), urmăriţi din mers de grupurile de nepalezi din autobuzele care treceau pe lângă. Imperator a numit fotografia Refugiaţi români în Nepal primindu-şi raţia de potol. Cam aşa ceva.
Ajungem într-un târziu în Pokhara. Este cel de-al doilea oraş ca mărime al ţării şi, exceptând suburbiile, pare ceva mai curat decât Kathmandu, în special în zona turistică. Pokhara este punctul de plecare al montaniarzilor către crestele Himalayei, în apropiere fiind întâlniţi doi optmiari importanţi: Annapurna I (8.091m) şi Dhaulagiri I (8.167). Dacă din Kathmandu se pot organiza expediţii spre Everest sau Lhotse mergând spre Lukla, din Pokhara se urcă pe Annapurna Trek, considerată a fi una din cele mai bune rute de trekking din lume. Traseul ajunge până la o înălţime de 5.300m şi nu este pentru oricine. Abundă agenţiile care oferă circuite pe munte de două săptămâni sau chiar mai mult, asigurându-se, pe lângă echipamentul şi proviziile necesare, echipe de porteri şi şerpaşi. Echipamentul poate fi închiriat, aşa că dacă ajungeţi în Pokhara şi vă decideţi brusc să urcaţi pe Annapurna există soluţii.
-
- Momo
-
- Templul de pe lac
-
- Nepalezi la margine de drum
-
- Muncă grea
-
- Lacul Phewa, Pokhara
-
- Sucurile lui Big Boss
Pentru cei leneşi ca noi, pantofarii, Pokhara este de asemenea un loc pitoresc, unde poţi lenevi în voie la malul lacului sau practica diversele sporturi mai mult sau mai puţin extreme. Muntele oferă imagini splendide, dar asta numai când norii nu acoperă crestele înzăpezite, aşa cum s-a întâmplat în perioada în care ne-am nimerit pe acolo. Am aflat în acele zile că imaginile panoramice pe care toţi vânzătorii ambulanţi încercau să ni le vândă la suprapreţ sunt o raritate, doar câteva zile pe an, mai mult în perioada februarie-martie. O variantă ar fi cumpărarea unui zbor de agrement cu o companie aeriană locală, dar care costă ceva. De asemenea, un zbor ultrauşor (cu un deltaplan motorizat) vă ridică la 3-4.000m şi cu puţin noroc puteţi depăşii norii incomozi.
Pokhara este mărginit de lacul Phewa, al doilea ca mărime din Nepal, aflat la poalele dealului Sarangkot, de unde sar parapantiştii. Întreaga zonă comercială şi turistică este concentrată în jurul lacului, astfel că farmecul său este atenuat de invazia de pantofari care se înghesuie să prindă o barcă ori stau la coadă pentru un transfer rapid pe o insulă, acolo unde se află un mic templu. În aglomeraţia de pe mal mă simţeam ca la Lacul Roşu. După o incursiune rapidă pe insulă, am decis să explorăm oraşul, care abundă în magazine şi restaurante, asemenea unei staţiuni europene. Aici e un moment bun pentru shopping şi negocieri pentru că negustorii sunt mereu dispuşi să socializeze. Restaurantele sunt la tot pasul, oferind meniuri pentru toate gusturile, alături de clasicele Dal Bhat şi Momo. De asemenea, nu lipsesc centrele de masaj, librăriile, cafenelele şi magazinele cu fructe proaspete. Peste drum de hotel avem un astfel de magazin botezat de noi La Big Boss, care are nişte sucuri … delicioase. Am fost clienţii săi fideli timp de trei zile, la orice oră din zi.
Despre viaţa de noapte din Pokhara nu vă pot spune prea multe, pentru că de la ora 10 seara se închideau toate magazinele iar strada se cufunda într-o beznă totală. Nepalezii nu sunt mari petrecăreţi iar chiotele ce se auzeau răzleţ de la vreo cârciumă erau cu siguranţă ale vreunui turist chefliu. Iar noi aveam dubiosul obicei de a ne trezi pe la 4-5 dimineaţa, aşa că nu pierdeam nopţile aiurea. Aşadar, după o ultimă oră de surf pe net, în pat la nănică.
Gogosile alea erau de mare angajament … iar putina pudra de praf nu a omorat pe nimeni, poate fi numita aport de calciu 🙂
Cui ii pasa de viata de noapte cand viata de zi cu zi e asa palpitanta?! 😛
Ai uitat sa zici ca excursiile alea pe Annapurna cu echipament si serpasi costa o avere, m-am crucit cand am vazut reportajele de pe Discovery…
Nu e cazul să speriem cititorii. La fața locului mai negociezi, mai tragi de preț. Până una alta, am scris că astfel de expediții nu sunt pentru oricine, din mai multe puncte de vedere, inclusiv financiar.
Cristi, trebuie să recunosc curajul unui temerar – eu n-am avut tupeul să le încerc.