Maramureş de poveste – Umbrele trecutului
“Mă culc pe vergele de fier.
Durerea mi-ajunge la os,
Dar gândul se-nalţă la cer,
Mă simt înfrăţit cu Cristos.
Odată ajunşi în Sighetul Marmaţiei am hotarât să vizităm Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei sau Memorialul Durerii, cum mai este denumit, un important obiectiv al acestui oraş, ce este amenajat în prezent ca şi muzeu în fosta închisoare Sighet. Deşi iniţial fusese construită pentru deţinuţii de drept comun, după anul 1948 a fost folosită de comunişti pentru exterminarea elitelor României. Aici au fost închişi oameni cu studii universitare, foşti minişti, secretari de stat, ziarişti, episcopi, etc.
A fost o adevărată revelaţie să vedem cât de bine este întreţinut muzeul, iar modul conceperii şi amenajării face cinste celor care au avut această iniţiativă – Fundaţia Academia Civică, preşedinte fondator fiind Ana Blandiana. Este un loc unde întâlneşti elemente arhitecturale moderne atent plasate într-un spaţiu construit iniţial monoton şi fără vreun stil anume. În sine, în fiecare celulă de detenţie a fostei închisori există acum un muzeu tematic în care se încearcă reconstituirea cât mai completă a diferitelor aspecte legate de viaţa oamenilor ce au pătimit în perioada comunistă, iar pe pereţii holurilor sunt colaje cu fotografiile portret ale celor închişi în cadrul tuturor centrelor de detenţie din Romania.
Vizitarea muzeului începe cu Sala Hărţilor – zona de orientare şi de pornire a periplului nostru, unde sunt prezentate toate centrele de detenţie şi azilele psihiatrice cu caracter politic, locurile unde au avut loc execuţii şi gropile comune. Intrând apoi în închisoarea propriu zisă, te înfiori când observi inscripţiile iniţiale ale destinaţiilor sălilor, păstrate intacte şi menţionate deasupra uşilor, gen Magazin alimentar, Farmacie, Sala alimentelor, etc. Urmează parcursul indicat pentru parter şi cele 2 etaje într-un tur ce omagiază victimele comunismului.
Chiar dacă ştii ce a însemnat comunismul din poveștirile bunicilor, părinţilor şi poate chiar a propriilor ani de viaţă, privind celulele-muzeu cu prezentări ca Deportarea în Bărăgan, Experimentul Piteşti sau Colectivizarea, simţi efectiv cum te doare sufletul pentru câtă suferinţă au îndurat cei oprimaţi de regim. Sunt proiectate filme cu mărturii ale unor foşti deţinuţi politici, iar dacă ai puterea să le vizualizezi, realizezi că intrând în muzeu ai păşit într-o altă realitate. Poveşti incredibile ale unor oameni puternici şi hotărâţi.
La finalul turului se revine în Sala Hărţilor, de unde se face legătura către o grădină interioară amenajată sub forma unui Spaţiu de Reculegere şi Rugăciune în memoria victimelor comunismului, ce a avut la baza ideii de construcţie o frază care poate fi citită în toate memoriile de detenţie: “N-aş fi rezistat dacă nu credeam în Dumnezeu“. Aici am aprins lumânări pentru bunicul meu, Petre Strihan şi pentru toţi cei care au trecut prin greaua încercare a închisorilor comuniste.
În mod special ne-au atras atenţia superbele lucrări de artă expuse în cadrul muzeului. Omagiul deţinutului politic de Camilian Demetrescu, prezentat chiar la intrare, vis a vis de Sala Hărților şi Grupul statuar Cortegiul Sacrificaţilor de Aurel Vlad, aflat în curtea interioară, sunt doar două dintre omagiile aduse Memorialului, care însă mai are în componenţă şi Cimitirul Săracilor, aflat la 2.5 km distanţă (în afara oraşului, spre Săpânţa). Un proiect peisagistic pe locul unde au fost îngropaţi în gropi comune şi anonime morţii închisorii, ce îţi oferă priveliştea conturului României cu ajutorul brazilor plantaţi special.
În superficialitatea prezentului, aici, trecutul îţi prezintă o lecţie de viaţă. Pregnantă şi dureroasă. Este o călătorie într-o lume a durerii extreme şi într-un timp în care am avut marele noroc să nu ne naştem sau să trăim. Un univers descris de bunicul meu, ce puţini dintre noi au puterea să îl conştientizeze, unde deţinuţii erau ţinuţi în condiţii mizere, fără încălzire, nehrăniţi, opriţi să se întindă pe paturi, fără să aibă voie să se uite pe fereastră, bătuţi fără milă. Într-una din celulele-muzeu sunt descrise metodele de tortură, prin care unii dintre torţionari erau atât de cruzi încât “inspirau teroare atât deţinuţilor cât şi subalternilor, faptul ducând la o alianţă nefirească între victime şi călăi, de teama represiunilor aplicate” (aspect menţionat de Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele).
Personal, am trăit 14 ani în comunism, însă mi-au trebuit 20 să prind curaj şi să vorbesc despre bunicul meu. Am părăsit muzeul Memorialul Durerii cu lacrimi în ochi şi în suflet, cu gândul la el, ale cărui nume şi poezii le-am regăsit aici în celula devenită muzeu şi denumită acum Poeţi în închisoare. Poezii scrise fără creion şi hârtie, transmise din celulă în celulă prin alfabetul Morse, fiind adevărate exerciţii de gimnastică mintală.
Tânjim aici, închişi într-o cetate în care larma vieţii nu răzbate.
Ne înconjoară zidul gros de ură cu lacăte la uşă şi la gură.
Ce-i bun pe lume e de noi departe, n-avem o cruce, nu vedem o carte.
De ani n-am scris şi n-am primit scrisoare din cei de-acasă, câţi mai trăiesc oare?
Târâm în zdrenţe sărăcia neagră, ne veştejim de foame şi pelagră,
Murim pe rând şi fără mult regret, duşmanii noştri ne ucid încet.
Păstrăm comori în suflete pustii, nu suntem morţi şi nu suntem nici vii.
Mereu sperăm şi ne-nşelăm mereu şi parcă ne-a uitat şi Dumnezeu.
Bat clopote… şi undele şuvoi încalecă pe vânt şi-ajung la noi.
Din inima bătrânei catedrale zvâcnesc acorduri largi, medievale.
Şi tonuri, în cascade de aramă care, pân’ şi adâncurile-şi cheamă,
De-atinge piatra, ori urechea unge, tălăzuirea lor tot mai departe-ajunge.
Că e un tâlc în fiecare undă şi, om sau piatră poate să-i răspundă.
Bat clopote, din ceruri să coboare iubirea peste uri, biruitoare.
Şi picură din limbile blajine balsamul reculegerii divine.
Şi iată parcă răul nu mai doare, adie un fior de sărbătoare.
Se-ndreaptă gândul către cele bune, trăim în post, gândim la rugăciune.
Şi patimile noatre par mai mici când evocăm pe marii mucenici.
Iar pe destinul nostru atât de trist brodăm cu vis imaginea lui Crist.
Bat clopotele Sfintei Liturghii chemarea pentru morţi şi pentru vii.
Şi ne strecoară printre gratii, pură, prea Sfânta Cuminecătură.
Anul 1948, închisoarea Aiud
Petre Strihan
Este drama unui om ce nu a avut niciodată vreo adeziune politică, dar care a fost parte a elitei societăţii acelor vremuri, cu studii doctorale în Drept, profesând avocatura, concomitent fiind şi profesor la Catedra de Drept constituţional şi administrativ la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, ajuns după ieşirea din închisorile comuniste portar la Grădina Zoologică. Un om care a avut tăria să renască şi să îşi construiască o nouă viaţă, după 10 ani de teroare în carceră.
În 1942 a acceptat să devină Subsecretar de Stat în guvernul Antonescu, un post cu caracter pur administrativ, ce ulterior i-a adus o condamnare la temniţă de 10 ani. Din lotul de acuzaţi, în 1946 a căpătat cea mai mică condamnare, efectuând pedeapsa aproape integral – 9 ani şi 9 luni (din care 6 luni în temuta Zarcă, izolat în întuneric total, fără să vorbească cu cineva), fiind singurul supravieţuitor al acelui grup de condamnaţi, datorită mai ales constituţiei fizice excelente şi inteligenţei sale. A supravieţuit închisorilor Gherla, Aiud şi Poarta Albă. În temniţă a stat uneori în aceeaşi celulă cu poetul Mircea Vulcănescu, Mircea Cancicov şi cu preotul Galeriu. După ieşirea din închisoare nu a mai fost primit în nici un serviciu timp de 2 ani, iar nici un titlu şi nici o diplomă nu i-au mai fost recunoscute. În 1958 reuşeşte să se angajeze la Grădina Zoologică, ca şi portar. După încă doi ani s-a transferat la Cooperativa de croitorie “Soarele” pe post de magazioner. Între timp, în Italia s-a tipărit o Istorie a literaturii române scrisă de un poet italian, vorbitor de limba română, lucrare în care este pomenit şi numele de Petre Strihan, printre poeţii importanţi din perioada interbelică. Acest autor, vizitând ulterior Romania, a întrebat dacă mai trăieşte vreunul din scriitorii şi poeţii enumeraţi, iar pe cei care mai trăiesc, doreşte să-i cunoască. Repede, activiştii de partid şi de stat l-au descoperit pe Petre Strihan la cooperativă şi au decis să-i ofere un post de cercetător la Institutul de Istorie al Academiei, să-i recunoască titlul de doctor în ştiinţe juridice şi să fie primit în Uniunea Scriitorilor. Aşa că poetul italian a primit un răspuns şi fără să ştie, i-a facut un bine bunicului.
Deşi drama sa nu s-a oprit aici, fiindu-i afectată şi persecutată toată familia, în cele din urmă a învăţat să se bucure de fiecare clipă şi a avut puterea să privească în viitor. Pentru noi a fost un exemplu de eleganţă, educaţie şi bun simţ. Îmi amintesc vizitele pe care i le făceam împreună cu surorile mele, incursiuni într-o lume aristocrată, unde în biroul său plin de cărţi ni se servea dulceaţă – jumătăţi de caise aurii, iar eu totdeauna mai vroiam în plus o jumătate.
În perioada interbelică, bunicul a publicat volumul “Penumbre”, în 1946 “Contractele administrative în dreptul românesc “ iar după ieşirea din închisoare a publicat, pe lângă poezie şi alte lucrări ştiinţifice în domeniul istoriei dreptului, dintre care cea mai importantă este colaborarea sa la “Judecata Domnească în Ţara Românească”, lucrare apărută în 1988 la Editura Academiei.
Poetul, scriitorul şi profesorul Petre Strihan s-a stins din viaţă la vârsta de 91 ani, la câteva luni după revoluţia din 1989, pe care aproape că nu mai spera să o apuce.
Fara cuvinte.
Emotionanta poveste, imi pare rau pentru ce a trebuit sa indure bunicul tau 🙁
Am recitit. Si tot n-am cuvinte.
In fiecare zi trebuie sa ne bucuram ca personal nu traim o astfel de poveste. Poate pentru generatiile nascute dupa 1989 par greu de crezut astfel de fapte …
Am fost si eu la acest memorial, m-a impresionat pana la lacrimi si fara sa fi recunoscut pe cineva acolo. Darmite sa fie bunicul?