Maramureş de poveste – Spre Poiana lui Miron
Maramureşul oferă privirii călătorului peisaje fantastice. Dealuri înverzite, munţi împăduriţi, ici colo se iveşte câte un turn ascuţit al unei biserici. Dar de cele mai multe ori, aceste minunăţii sunt admirate din scaunul confortabil al automobilului. Mare greşeală.
Aşa cum ne-am propus încă de acasă, am dedicat o zi întreagă plimbării pe două roţi pe Valea Izei. Am aranjat din timp închirierea bicicletelor puse la dispoziţie de gazdele noastre de la Cabana Iza. Costul – 10 euro de bicicloanţă, decent după părerea noastră, ţinând cont că urma să le exploatăm la maxim. Ele nu sunt în dotarea pensiunii, aşa cum am găsit cu ani în urmă în Mărginime. Se face comanda şi în maxim două zile vin de la o firmă specializată din Sighet.
La data stabilită, încă de dimineaţă, cele trei biciclete ne aşteptau cuminţi, aliniate în curte. După micul dejun şi o verificare a presiunii din roţi, înălţimii şeilor, frânelor etc., am pornit la drum. Ne-am interesat de un itinerariu şi am primit o sugestie de traseu, însă aveam ceva de mers pe drumul principal (aproximativ 2km) până să intrăm pe drumul de ţară, ceea ce nu era prea convenabil, ţinând cont că şoseaua dintre Sighet şi Vişeu e destul de umblată, în special de camioane grele. Pornim la drum cu stângul – după numai 100 de metri de mers în formaţie, o bubuitură zdravănă ne ţintuieşte pe loc. Ce s-a întâmplat …? Ne uităm mai bine şi, cu părere de rău, descoperim sursa. Camera roţii din spate a lui Andy era franjuri. Explozie de cauciuc. Mare ghinion. Ne întoarcem şi încercăm să o dregem, dar n-avem cum. Fiul gazdei e la Sighet cu treburi şi nu avem rezervă. Musiu Andy, până aici te-ai plimbat cu bicla. Mai slăbeşte că ai cocoşat-o de cum te-ai suit pe ea. L-am lăsat acasă, spre marea sa dezamăgire, dar şi a noastră, pentru că abia aşteptam să ne plimbăm în trei. A schimbat programul şi s-a dus cu Sandeman la pescuit pe Iza. Şi pentru că n-au prins nimic, dezamăgirea a fost totală.
Ce era să facem? Am plecat în doi, că tot plăteam bicicletele. Am parcurs rapid traseul pe şoseaua principală şi, schimbând pe macadam, ne-am avântat cu toată încrederea spre munte, rugându-ne să nu o păţim la fel. Trecând podul peste Iza (o apă mult prea murdară, poate din acest motiv nu trage peştele, pesemne nu vede momeala), valea se deschide treptat iar drumul şerpuieşte printre fâneţe. Părăsim malurile Izei şi ne lăsăm duşi pe lângă un mic afluent de-al său, pe un drum forestier care pare că intră într-un sat. Să ţină tot de Bârsana? Posibil, pentru că nu întâlnim niciun indicator dar nici ţipenie de om. Este destul de cald, chiar dacă ceasul arată doar 10 dimineaţa. Ne-am încărcat rucsacul cu 4kg de apă şi un pachet de napolitane. Plus ce urma să mai găsim pe drum. Nu avem nicio ţintă, urmăm drumul fără să ştim încotro duce, important e ca vremea să ţină cu noi. Satul chiar pare pustiu. Ici-colo, dintre uluci ne hămăie câte-o cotârlă plictisită, aşa să mai treacă timpul. Ne întrebăm dacă pe aici umblă şi maşini. Răspunsul vine ceva mai târziu într-un mod cu totul neplăcut. Trece unul în viteză ridicând praful de 3 metri, învăluindu-ne total în el. Puah …! Ce ţăran (logic, era pe drum de ţară).
-
- Tot la deal, la deal, la deal …
-
- Biserica din Poieniţă
-
- Plecarea. Când încă eram 3 biciclişti.
Odată cu ieşirea din sat, ajungem la o bifurcaţie şi avem de ales: în stânga Poiana lui Miron 10km (drum drept), în dreapta satul Văleni 3km (urcuş). Evident, alegem partea mai uşoară, chiar dacă e mai lungă. Acum avem şi o ţintă, să ajunem la satul lui Miron ăsta. Peisajul se schimbă din nou. Câmpurile necosite sunt pline de flori iar aerul curat miroase excelent. Dealurile cresc în înălţime şi sunt tot mai aproape. Partea proastă e că pedalatul devine din ce în ce mai greu, pentru că începem să simţim diferenţa de nivel. Consumul de apă creşte iar pauzele se înteţesc. Las’ că-i bine, să facem efort că de-aia suntem aici. La un moment dat, întâmplarea fericită face să văd de la distanţă un dulău care picotea la umbra unui pom aflat chiar pe marginea drumului. Îi fac semn lui Renu să coboare şi, cu bicicleta scut, trecem pe lângă el cu vorbe dulci. Trezim dihania care se pare că nu ne-a observat la timp şi, cum între el şi stână (da, era un ciobănesc cât juma’ de viţel) treceam noi, a stat pironit până l-am depăşit. La drept vorbind, nu ştiu cine era mai stresat, el sau noi. Am crezut că va da alarma, dar am avut noroc. După câteva zeci de metri am încălecat şi ne-am văzut de drum.
Ei, dar iată că panta creşte şi nici pedalatul pe ultimul pinion nu mai ajută. Deja urcuşul se vede cu ochiul liber. Încă un popas, de data asta într-o zonă minunată, cu vedere către munte. Spre marea noastră surprindere, dăm de o biserică maramureşeană din lemn aflată în mijlocul unei poieni. O troiţă ridicată aproape de drum ne spune că a fost ctitorită în 1993 şi este donaţie a parohiei din Poienile Izei, ce aveam să aflăm ulterior că se află destul de aproape, peste câteva dealuri. Biserica e interesantă, are în pridvor bârne din lemn sculptate în stil tradiţional iar uşa este decorată cu motive înfăţişând viţa de vie şi lanurile de grâu. Pare închisă, deşi mai mult ca sigur că se ţin slujbe, pentru că în turn se vede o pereche de boxe. Dintr-o ogradă aflată în apropiere (probabil parohia) latră a lene un câine legat dar nimeni nu se deranjează. Nici noi nu deranjăm şi, deşi am fi vrut să vedem interiorul, plecăm mai departe.
Ultimii 5 kilometri aveam să-i parcurgem în totalitate pe jos, pentru că panta era criminală. Mai mult, Renu obosise şi nu mai putea să-şi împingă bicicleta, aşa că am preluat-o şi ca un Rambo ce mă aflam, m-am postat între ele şi am început să împing la amândouă, o operaţiune deloc uşoară. Găsim fructe de pădure aşa că orice oprire era perfect justificată de un rug de zmeură sau o tufă de fragi. Între timp, doboram bornele kilometrice cu tenacitatea unui alpinist pe Everest: încă 3km … 2km … 1km şi ceva … trecem pe lângă o staţie de exploatare forestieră, iar mai sus dăm de o adunătură de carcase care împuţiseră toată zona. Amintindu-ne de povestea frânarului de pe mocăniţă (cum se hrănesc animalele sălbatice pentru a nu face ravagii la stâne) şi cum trecusem deja de una, ne gândim că nu prea e indicat să facem popas aşa că gândul îmi dă forţe înzecite şi împing mai abitir la bicle.
Am trecut de ultima bornă mare, au mai rămas doar 8 din cele mici, care măsoară sutele de metri. Sper să aibă în satul ăla o bodegă şi ceva îngheţată. Apa e pe sfârşite şi ne facem planul să ne realimentăm la o fântână din curtea vreunui localnic. Drumul o ia la vale (asta însemna automat urcuş la întoarcere) dar panta e extremă iar frânele ne pun în cap. Coborâm tot pe lângă biciclete şi, la un centru de colectare a apei în pădure dăm de o maşină. Un nene cu nepotul ieşiseră la adunat de ciuperci.
Renu întreabă: Mai e mult până în sat …? Ştiţi dacă există vreun magazin pe acolo …?
Nenea: Ce sat? Magazin?!?
Renu: Păi … Poiana lui Miron.
Nenea: Nu e doamnă niciun sat pe aici … e o poiană şi atât iar drumul până acolo e prost şi pentru biciclete. Primul sat e Călineşti, la vreo 20km iar apa asta colectată tocmai acolo ajunge.
He, he, he … şi noi vroiam magazin şi îngheţată …
-
- Nu l-am găsit pe Miron dar a fost frumos!
-
- Sculptură pe uşa bisericii
-
- Energie pentru urcuş
Nu pierdem vremea şi o luăm înapoi. E mult mai uşor acum, mergem tot la vale pe biciclete dar cu frânele folosite la maxim. Nu mai facem popasuri iar aerul ce ne vâjâie pe la urechi e plăcut şi uităm de apă. Acum urmează însă partea distractivă. Stâna. Ne dăm jos din timp dar dulăii ne reperează de departe. Se aud hămăituri groase şi îi vedem cum se adună de pe munte în direcţia noastră. Mamă ce mulţi sunt … Toţi, dar absolut toţi sunt ciobăneşti carpatini, incredibil de frumoşi (m-am gândit să le fac o poză dar mi-a fost teamă să nu-i provoc) şi toţi aleargă spre noi. Obişnuit cu ciobăneştii de pe vremea când băteam munţii, îi explic rapid lui Renu regulile şi psihologia dulăului de stână. Lucrul cel mai important, să nu intre în panică. Un gard din lemn care ajunge până-n drum pare să fie bariera imaginară de protecţie pe care niciun dulău nu o trece. Asta e bine. Ceva mai sus, doi ciobani tund câteva oi. Asta e şi mai bine. Îi salut şi-i rog să-şi cheme paznicii. Ca de fiecare dată, ciobanii îi fluieră târziu (de plictiseală probabil, se mai distrează şi ei pe seama turiştilor). Câinii dau semn de retragere. Mai încolo, încălecăm. Nu facem 10 metri că ne trezim din nou asaltaţi (nu le-a plăcut pesemne această manevră, se ştie oricum că orice câine are boală pe roţi, de orice fel). Na, că acum suntem departe de ciobani şi dulăii nu renunţă. Apropo, ştiţi cum latră câinii în Maramureş? No Ham! Uşurel, cu vorba bună, trecem întregi. Dacă sunteţi în acestă situaţie vreodată, cam asta e procedura. Ideea e să nu îi provocaţi în niciun fel şi mai cu seamă să nu aruncaţi cu pietre după ei, că nu ştiu multe. Am scăpat, hai mai departe.
Păi, mai departe … dăm de alţii. Unde erau potăile astea la dus? Ne apare unul în depărtare care pare a fi singur. Pe ăsta îl rezolvăm cu pietre. Ne înarmăm şi aşteptăm confruntarea, care era de data asta în plină stradă, fără garduri sau alte bariere imaginare. După un cot, ni se dezvăluie întreaga scenă – o târlă de oi şi din pământ apar alţi dulăi, lătrându-ne ofticaţi. Scăpăm instantaneu pietrele din mână dar îl reperăm pe cioban.
Eu: Câţi ai, bre?
Ciobanu’: Apoi vreo 7 (mai puţini ca la stână, dar destui)
Eu: Muşcă …?
Ciobanu’: Nooo …! (probabil de-aia nu-i chema pe lângă el, în timp ce doi mai tupeişti ne flancaseră, hămăind ameninţător la nici doi metri, iar noi ne baricadaserăm spate în spate îndărătul bicicletelor la fel ca ţăranii de la răscoala din 1907).
După ce scăpăm şi de ei, aflăm în sat că mai periculoşi erau cei de la stână, care no, mai săr gardu’ ăla şi muşcă la omeni, dar zicem mersi că am scăpat şi ne continuăm liniştiţi drumul. Pe care aveam să-l parcurgem fără alte incidente până la pensiune. Ca să încheiem într-o notă optimistă, pe lângă pedalat şi admirat peisaje de vis ne-am bronzat ca tractoriştii, am mâncat de pe drum mere, zmeură şi alte fructe şi ne-am tatonat psihologic cu dulăii de la stână. Cu alte cuvinte, a fost o zi minunată în sânul naturii.
N-am mai urcat in sa de cand eram mica, nu stiu de ce am abandonat mersul de bicicleta, tin minte ca imi placea. Asa ca n-am fost niciodata intr-o astfel de plimbare, noi mergem cu masina si oprim oricat de des. Asta cand nu mergem pe jos. Acum de curand la Bran am fost cu un prieten strain care tinea mortis sa pozeze tot ce intalnea in cale, asa ca am plecat din Buc. la 12 si am ajuns seara pe la 16.30-17.00 🙂