Pornim totuși spre Vatnajökulsþjóðgarður. Ne-am propus să vedem cascada și una din limbile ghețarului. O luăm mai întâi pe drumul de două ore spre cascada neagră. Aici, la poalele celui mai mare ghețar din Europa, Rezervația Naturală Vatnajökull este printre puținele locuri din țară cu o vegetație abundentă. Cel puțin după standardele islandeze. Copaci, tufăriș, afini, mușchi în culori de toamnă, de la galben auriu la roșu rubiniu. Festin pentru celulele mele cu conuri. Urcăm udați de ploaia insistentă până dăm de o cascadă care marchează marginea unui platou. De sus se vede cum râul se desface precum degetele unei mâini ce se agață de țărm. Ne continuăm drumul și reușim să speriem o potârniche perfect camuflată în peisaj. Deodată, în mijlocul acestui paletar apare o linie albă. Este albia râului, de la cascadă până la locul în care vegetația o ascunde din nou. Coborâm. Privind-o de jos, Svartifoss îmi amintește din nou de un cântec: hexagoane, poligoane, tuburi de bazalt, ramuri sonice ieșite din adâncul pământului care alcătuiesc o orgă neagră de 20 de metri înălțime dintr-o biserică din altă lume. Spectaculos! Coloanele de înălțimi diferite, perfect verticale pe mijloc, curbate spre marginile cascadei, par că descresc și cresc din nou, ca într-un dans, pe muzica fluidă a firului de apă ce luminează peretele întunecat. Unora li se pare că seamănă cu un decor desenat de H.R.Giger pentru filmul Alien, eu prefer să mă închipui într-o catedrală a elfilor, încercând să deslușesc taina imnurilor din adâncuri, ieșite la suprafață prin tuburile de piatră ale orgii nepământene.