„We may not have cash, but we sure have ash”
Jurnal de Islanda – episodul 4
Urmează două zile dedicate coastei de sud a insulei. Pentru că sunt multe de văzut, iar drumul de la Keflavík la Jökulsárlón este lung, ne rezervăm cazare undeva în zona lagunei de gheață, ca să nu ne simțim și mai presați decât deja suntem, ca într-o menghină ale cărei fălci prea apropiate sunt pentru noi, acum, răsăritul și apusul soarelui.
Pornim spre est. După scurt timp, terasa înaltă pe care o vedem în zare, deasupra unui câmp cu iarbă aurie, pare întreruptă de o dungă de pastă corectoare albă. Ne oprim neștiind ce este, dar zoom-ul ne lămurește. Este cascada Seljalandsfoss a râului Gljufura, ce vine din celebrul – și imposibilul de pronunțat pentru prezentatorii jurnalelor de știri – Eyjafjallajökull. Ajunși lângă ea, o vedem cum cade frumos, ca într-un evantai aproape strâns, de-a lungul unui versant concav. Trecem prin spatele ei, pe o potecă alunecoasă de pe care poți să vezi mai bine cercul de iarbă și mușchi de un verde crud care înconjoară bazinul în care se varsă.
Erupția din 2010 a vulcanului aflat sub Eyjafjallajökull ne-a arătat cât de neajutorați suntem. Săptămâni în șir avioanele n-au putut zbura prin norii prăfuiți de deasupra Europei. Islandezii se amuză spunând că dacă bani nu prea au, urmare a Kreppa, criza financiară de acum șase ani, compensează din plin cu cenușă. Ținând seama de faptul că E15, numele de botez jurnalistic al ultimului vulcan islandez trezit din somn, este doar unul dintre cei 22 de vulcani activi ai Islandei, potențialul este nelimitat. Cu toate astea, Islanda nu are nicio șansă să devină Cenușăreasa Europei, mulțumită boom-ului turistic și pescuitului. Deși panourile de pe marginea drumurilor cu textul EU + IS = Nei takk, nu arată a scrisori de dragoste.
Nu ne depărtăm prea mult de Seljalandsfoss, că am și ajuns la Skógafoss. Coadă de păun a râului Skóga, cascada cade ca o draperie grea de la 60 de metri în albia plată a râului, ridicând un nor de apă care ostoiește, împreună cu întreaga scenografie, setea senzorilor noștri. Ne străduim cât putem ca apa cascadei și cea a ploii să se limiteze cu hidratarea doar la modul figurat. Însă umblă vorba că dacă nu-ți place cum e vremea în Islanda, așteaptă zece minute.
Drumul spre est aduce o completare la zicala asta. Dacă vrei un cu totul alt peisaj, mergi zece minute în orice direcție. Străbatem cel mai mare câmp de lavă din lume, Eldhraun, de peste 500 de kilometri pătrați. A luat naștere la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în urma unei erupții vulcanice considerată cea mai devastatoare din istorie, omorând trei sferturi dintre animalele insulei și afectând culturile agricole din întreaga Europă. Tablourile se schimbă într-una și ne-am dori ca vacanța noastră să se prelungească cu încă vreo lună ca să nu fim nevoiți să trecem așa de rapid pe lângă ele. Însă trebuie să ajungem pe lumină la laguna de gheață.
Continuă să plouă mărunt. Nori joși reduc din înălțimea studioului de film fantastic în care ne aflăm. Munților li se retează vârfurile, cascadele filiforme ce îi străbat par acum fire de lână albă toarse din imense furci. În căldura mașinii, pe așa vreme, simțim că este timpul pentru ceva ce se potrivește sigur. Sigur Ros. Acasă, cu toată străduința, nu i-am putut asculta deloc. Ceva nu funcționa cum trebuie, toate canalele spre mine rămâneau închise. Acum, ștergând repetat cu palma respirația ce se așează cu insistență pe geamul rece de care stau lipit, nu mai pot opune nicio rezistență. Notele îmi străpung fără efort membrana fiecărei celule, mediate pe nesimțite de imaginile derulate în fața ochilor. Nu sunt singurul cucerit. Nimeni nu vorbește. Doar aici se putea scrie o astfel de muzică. E coloana sonoră perfectă pentru filmul pe care îl trăim.
Întinderile ca-n palmă de tuf vulcanic, presărate pe alocuri cu smocuri de iarbă platinată, trezesc drifter-ii din șoferi. Deși părăsirea șoselei este interzisă oriunde în Islanda, ei nu pot rezista tentației de a trasa câteva linii pe tabla asta neagră, ca proaspăt ștearsă. Eu prefer să urmăresc ora de desen din afara mașinii și să trec pe senzor creațiile lor. Din depărtare, Vatnajökull scoate la noi una dintre multele sale limbi glaciale și alunecoase, peste buza neagră a câmpiei de cenușă. Contrastele nu încetează să ne uimească. Ne simțim aselenizați, ne așteptăm ca la următorul pas să devenim imponderabili. Lăsăm în urmă un tablou cu pod, alb-negru, desenat parcă de un Munch contemporan, dar fără strigăte de disperare, doar guri căscate de atâta ireal. Mă credeam un dur, dar se pare că la proiectarea mea s-a produs, în mod regretabil, o eroare de soft. Dintr-o dată, femeia din imaginile găsite pe net care se filma singură plângând la vederea acestor locuri nu îmi mai pare așa nebună. Îmi înghit cuvintele.
În peisajul ăsta, un excavator roșu îmi pare a fi Wall-e. Desigur, a cam greșit țara, ca să nu mă amăgesc zicând planeta. Poate să caute până îl lasă acumulatorul, nu va găsi aici nici cel mai mic deșeu.
Indicatorul ne spune că am ajuns la Jökulsárlón. Din parcare, nimic spectaculos. Însă odată ajunși pe culmea unui mic deal, amuțim. Sloiurile de gheață plutesc între cer și pământ. Ceața ascunde țărmul și munții dimprejur, suspendând în spațiu firimiturile ghețarului Breiðamerkurjökull. Liniștea este deplină. Un iceberg turcoaz cu ochii închiși, desenați de cenușa neagră a cine știe cărei erupții vulcanice din vremuri demult trecute, mă trage într-un somn adanc și rece, de parca însuși timpul a înghețat ireversibil. Sunt trezit din vis de sunetul bizar al două iceberg-uri ce se ciocnesc greoi. Dar nu trec decât secunde până când totul adoarme din nou. Din când în când, câte un bloc de gheață se întoarce pe cealaltă parte, atunci când centrul de greutate îi tulbură odihna. Suntem ca sub hipnoză și reușim să ne despărțim de locul ăsta doar cu gândul ca mâine dimineață îl vom revedea. Pornim către istmul lagunei, pe unde aceasta eliberează iceberg-urile atunci când sunt suficient de mici și pregătite să iasă în larg. Aici le așteaptă valurile cele șlefuitoare. După ceva timp petrecut pe apă, ele ajung pe plaja vulcanică. Oceanul, mare bijutier, își etalează diamantele de gheață pe catifeaua neagră de prezentare. De aici chiar nu aș mai pleca. Strălucirea gheții translucide, chiar și în lipsa soarelui, pe nisipul întunecat, fac din scena asta o sesiune foto inepuizabilă. Privită de sus, tânăra lagună de doar 60 de ani apare precum un săculeț plin cu pietre prețioase, legat la gură cu șoseaua ce-i taie istmul. Dacă tabloul ăsta timid creionat vă pare cunoscut, revedeți Bond – A view to a kill, de acolo îl știți.
Ne îndreptăm spre căbănuțele pe care ni le-am rezervat nu departe de lagună, la vreo 15 kilometri. Inspirați de cele văzute, dăm un play lui Bon Iver. Ajunși în parcarea micului complex așezat aproape de țărm, nici unul din noi nu coboară din mașină până când nu se aude ultima notă a cântecului care ne reduce pe toți la tăcere. Stabilim în unanimitate că va fi cântecul acestei vacanțe. El se numește Holocene și s-a întâmplat să-l ascultăm chiar în această tânără parte a Islandei care s-a format și continuă să crească în holocenul pe care îl trăim.
Cina cu eterna, dar delicioasa supă cremă de ciuperci si miel cu sos de merișoare ne este servită de un Lurch mai zâmbitor. Aflăm dezamăgiți că micul dejun începe la ora opt, nu suficient de matinal, după calculele noastre. Ne retragem în micile și călduroasele căsuțe și adormim într-un târziu, nu înainte de a ne asigura că între timp, toate bateriile din dotare își vor trage suficientă sevă din găurile făcute în pereți.