Indicatorul ne spune că am ajuns la Jökulsárlón. Din parcare, nimic spectaculos. Însă odată ajunși pe culmea unui mic deal, amuțim. Sloiurile de gheață plutesc între cer și pământ. Ceața ascunde țărmul și munții dimprejur, suspendând în spațiu firimiturile ghețarului Breiðamerkurjökull. Liniștea este deplină. Un iceberg turcoaz cu ochii închiși, desenați de cenușa neagră a cine știe cărei erupții vulcanice din vremuri demult trecute, mă trage într-un somn adanc și rece, de parca însuși timpul a înghețat ireversibil. Sunt trezit din vis de sunetul bizar al două iceberg-uri ce se ciocnesc greoi. Dar nu trec decât secunde până când totul adoarme din nou. Din când în când, câte un bloc de gheață se întoarce pe cealaltă parte, atunci când centrul de greutate îi tulbură odihna. Suntem ca sub hipnoză și reușim să ne despărțim de locul ăsta doar cu gândul ca mâine dimineață îl vom revedea. Pornim către istmul lagunei, pe unde aceasta eliberează iceberg-urile atunci când sunt suficient de mici și pregătite să iasă în larg. Aici le așteaptă valurile cele șlefuitoare. După ceva timp petrecut pe apă, ele ajung pe plaja vulcanică. Oceanul, mare bijutier, își etalează diamantele de gheață pe catifeaua neagră de prezentare. De aici chiar nu aș mai pleca. Strălucirea gheții translucide, chiar și în lipsa soarelui, pe nisipul întunecat, fac din scena asta o sesiune foto inepuizabilă. Privită de sus, tânăra lagună de doar 60 de ani apare precum un săculeț plin cu pietre prețioase, legat la gură cu șoseaua ce-i taie istmul. Dacă tabloul ăsta timid creionat vă pare cunoscut, revedeți Bond – A view to a kill, de acolo îl știți.