Bisericile armeneşti, leagăn al creştinătăţii
Să lăsăm Erevanul pentru articolul următor şi să pornim prin rural, în căutarea faimoaselor biserici.
Vechiul Regat al Armeniei a fost primul stat care, în secolul 4 d.Hr a adoptat oficial creştinismul ca religie. Cele mai vechi biserici creştine au fost construite în această zonă, ulterior fiind răspândite în Georgia şi în alte țări. Teritoriul armean este împânzit de astfel de biserici vechi, majoritatea ortodoxe, unele dintre ele fiind restaurate şi introduse în circuitul turistic. Agenţia Hyur organizează zilnic din Erevan tururi de minim o zi în aproape toate zonele Armeniei, inclusiv în Nagorno Karabah (atenţie!) la preţuri foarte avantajoase, aşa că nu am stat doar în capitală şi am pornit în explorări.
Poate cea mai frumoasă şi cea mai vizitată biserică este cea de la KHOR VIRAP, situată la doar 30km sud de Erevan. Poziţia ei este de invidiat pentru că, dacă veţi da o căutare pe google, o veţi găsi întotdeauna asociată cu marele Ararat, vulcanul la poalele căruia se află. Deşi pare la o aruncătură de băţ, Ararat este azi departe de armeni. Cu o înălţime de 5.137m, este cel mai înalt munte din … Turcia, chiar dacă în trecut el făcea parte din teritoriul Armeniei Mari, ce se întindea de la Marea Neagră până la Caspică și de la Caucaz la Mediterană. Asta nu împiedică biserica din Khor Virap să se profileze superb pe fundalul maiestuosului său vecin, considerat şi azi simbol al Armeniei. Graniţa cu Turcia se află la câteva zeci de metri de complex şi este închisă, la fel ca cea armeano-azeră. În miezul zilei, datorită luminii puternice, Sis şi Masis (în denumirea armeană, Araratul Mic şi Araratul Mare) se văd mai mult în ceaţă. Se spune că la Khor Virap a fost închis, timp de 13 ani într-o mică grotă, Sf.Grigore Luminătorul, de către regele Tiridates III, care a domnit în secolul IV peste regatul Armeniei. Grota, deşi destul de greu accesibilă, poate fi vizitată.
În provincia Kotayk am găsit o altă minune arhitectonică, Templul Soarelui de la GARNI. Legenda spune că satul a fost fondat în secolul 34 î.Hr de către Garnik, al cărui bunic, Gegham, era descendent direct al lui Hayk, întemeietorul naţiunii armene. Cu cele 24 de coloane din bazalt, structura era folosită în trecut ca fortăreaţă şi reşedinţă de vară de către înaltele feţe regale. Azi, el este singurul templu greco-roman păstrat în fostul spaţiu sovietic. A fost construit în secolul 1 d.Hr, într-o zonă muntoasă bine apărată, lângă palatul lui Khosrovadukht, sora regelui Tiridates I. Distrus în 1679 de un cutremur, a fost reconstruit în 1975. Complexul, situat în apropierea râului Azat (cunoscut pentru albia sa spectaculoasă) mai conţine ruinele unei biserici, Palatul Regal şi complexul balnear, cu mozaicul său foarte bine păstrat. În lumina soarelui de după amiază, templul se profilează superb pe fundalul muntos ce-l înconjoară, de aici şi numele său.
Nu departe de Garni se află mănăstirea de la GEGHARD, aflată pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Deși ascunsă într-o vale largă și înconjurată pe trei sferturi de munți înalți, este accesibilă totuși cu maşina. Poate că acest amănunt strică puţin din farmecul său dar pe final de zi, când majoritatea turiştilor sunt deja în Erevan, ea poate fi vizitată în linişte. Prima mănăstire a fost săpată în piatră de acelaşi Sf.Grigore Luminătorul, la începutul secolului 4 d.Hr, într-un loc aflat lângă un izvor sacru. Ulterior, în 1215 a fost ridicată capela principală. Denumită iniţial Ayrivank (mănăstirea din grotă), o găsim azi şi sub numele de Geghardavank (mănăstirea de lance), aluzie probabil la statuia leoaicei cu lance în gheare, ce veghează la intrarea în localitate. Dealtfel, motivul leoaicei este prezent şi in sculpturile interioare de la Geghard.
Mergând spre sud-est, am lăsat linia de demarcaţie dintre turci şi armeni şi am intrat pe frontiera azero-armeană. Drumul către NORAVANK este protejat de eventualele proiectile răzleţe printr-un dâmb protector din pământ de aproximativ 5 metri înălţime, ridicat pe toată lungimea şoselei. Dincolo de el, la câteva sute de metri depărtare, bateriile armene supraveghează zona de conflict. Peste deal sunt azerii, în provincia Naxçıvan, o exclavă a Azerbaijanului. Am ajuns la Noravank după apus, aşa că nu am apucat să o vizităm prea mult. Este una din cele mai spectaculoase mănăstiri din Armenia, aflată în provincia Vayoc’ Jor. Complexul adăposteşte două lăcaşe de cult: Surb Astvatsatsin (cu hramul Maicii Domnului) şi Surb Karapet. Prima este cea mai importantă, fiind numită şi Burtelashen, în onoarea fostului ei finanţator, prinţul Burtel Orbelian. Interesant este faptul că biserica este supraetajată. Dacă la parter găsim cimitirul (aici sunt săpate mormintele lui Burtel şi ale familiei sale), la etaj se află biserica propriu-zisă, cu toate că accesul la etaj este greoi și destul de periculos, pe o scară dublă extrem de îngustă, fără balustrade.
O nouă zi, o nouă destinaţie. De această dată am mers către nord-est, în provincia Gegharkunik, denumită după acelaşi Gegham pomenit mai sus, stră-stră-strănepotul lui Hayk. Suntem în zona Lacului Sevan, cea mai mare întindere de apă din Armenia şi cel mai mare lac din regiunea caucaziană. De asemenea, Sevan figurează în top cu apa sa foarte curată, fiind al doilea lac al planetei după mărime, altitudine şi cantitatea de apă pură. Hmmm … cam complicat. Lăsând la o parte statisticile, zona Sevan are un farmec aparte. Mănăstirea de la SEVANAVANK (v-aţi prins acum că “vank” înseamnă mănăstire în armeană) a fost construită în anul 874 pe o insulă a lacului. În anii ’30, la ordinul lui Stalin, lacul a fost parţial secat pentru folosirea apei în irigaţii. Operaţiunea, care în alte părţi a avut efecte devastatoare (vezi cazul lacului Aral, dispărut între timp), a dus la scăderea nivelului apei cu 20m şi la dezechilibrul ecosistemului. Din acest motiv, Sevanavank se află acum pe o peninsulă. În momentul vizitei noastre, biserica era închisă. Partea bună este că se poate ajunge aici şi cu trenul. În ciuda faptului că vremea nu a ţinut cu noi, panoramele către lac sunt extrem de spectaculoase.
În aceeaşi zi am mers mai departe în provincia Tavush. Pentru a ajunge aici am intrat în zona Dilijan, supranumită “Elveţia Armeniei”. Trecerea de la relieful de stepă la zonele verzi s-a făcut brusc, cu o coborâre printr-un tunel lung de doi kilometri. Lângă satul Gosh a fost construită în secolul 12 d.Hr una din cele mai bine păstrate biserici armeneşti, GOSHAVANK, pe locul unui mic lăcaş distrus în 1188 de un cutremur. Acoperişul clasic din travertin, folosit la majoritatea bisericilor din Armenia a fost înlocuit cu unul din sticlă. Destul de comercial, ţinând cont de Volga preotului care stă parcată chiar la intrarea în biserică şi de tarabele cu souveniruri amplasate la câţiva metri de ea. Dar ce impresionează aici este cea mai faimoasă khachar, o sculptură în piatră cu diverse motive geometrice. Astfel de pietre sunt întâlnite pe tot teritoriul Armeniei, chiar şi prin vecini iar cea mai veche se pare că a fost creată la Garni pentru o regină. Perioada înfloritoare a khachar-ului a fost între secolele 12 şi 14DC şi a stagnat în momentul invaziei mongole, reluându-se apoi fără prea mare succes. Motivul principal îl reprezintă crucea sau soarele, în jurul lor fiind sculptate mai multe teme, atât de fin încât nu ai crede că sunt făcute de mână de om. Cu asta se îndeletniceau armenii din partea locului, cu sute de ani în urmă.
Ultima dar nu cea din urmă mănăstire vizitată a fost HAGHARTSIN, situată la mică distanţă de orăşelul Dilijan. Numele său provine de la un vultur ce se rotea deasupra cupolei bisericii (hagh fiind cuvântul armean pentru joc iar artsin – vultur). Suntem întâmpinaţi la intrare cu o serie de khachar, sculptate la câteva sute de metri de complex. Blocurile din piatră, albe şi aproape imaculate ne arată că structurile vechi nu prea mai există iar refacerea lor a fost aproape totală. Haghartsin a fost construită între secolele 10 şi 14 iar dintre clădirile ce formează întregul complex se remarcă biserica Sf.Astvatsatsin cu al său gavit, un pronaos sprijinit pe coloane impresionante, pe care l-am regăsit şi la Geghard. Iar dacă ar fi să ne gândim la lucruri antice văzute la Haghartsin, ar merita pomenit un trunchi de copac (sau ce a mai rămas din el), vechi de 4.000 de ani (aşa ni s-a spus), bătut de ploi şi ars de fulgere. Se spune că dacă treci prin crăpătura sa ţi se va îndeplini orice dorinţă. Aşa să fie!
Acestea au fost cele câteva din multitudinea de biserici vechi aflate de secole pe teritoriul Armeniei. Timpul scurt nu ne-a permis să vedem mai multe dar ne-am făcut o idee despre începuturile creştinătăţii pe acest pământ. Fie că suntem păgâni, atei ori creştini, ortodocşi, catolici sau de orice altă religie, merită să facem o incursiune în trecut, privind în tăcere ruinele unor lăcaşe care au trecut peste negura timpurilor, neclintite, ca dovadă a credinţei. Din acest punct de vedere, Armenia este locul ideal.
Foarte interesant! Mai ales ca informatiile despre Armenia nu-s usor de gasit 🙂