Şapte zile în Tibet – episodul 6

LHASA

 

A doua zi în capitală începe cu vizita la palatul Potala. Ghidul ne informează din start că grupul nostru are programare şi că timpul ne este limitat la doar o oră. Insuficient şi pentru măcar o mică parte din cele o mie de camere şi zece mii de altare. Nu mai întrebăm ce s-ar întâmpla dacă ne-am lungi mai mult, ne este limpede de acum cam cum stă treaba pe aici. Programul ăsta strict, imaginea steagului chinezesc fluturând în vârful palatului, restricţia de a face poze şi filtrul ca la aeroport de la intrare îmi trezesc temerea că voi vizita în fugă un muzeu rece. Şi domolesc avântul revoluţionar al unora.

Palatul roşu, central, este dedicat studiului, meditaţiei şi loc de odihnă pentru trupurile mumificate ale opt dintre foştii Dalai Lama, printre care stupa de aur a celui de al V-lea, fondatorul palatului şi a celui de al XIII-lea, cea mai impunătoare, dar inaccesibilă publicului, ca multe alte comori ale palatului. Stupe şi altare îmbrăcate în tone de aur şi sute de mii de pietre preţioase, picturi murale şi texte sfinte foarte valoroase sunt adăpostite de încăperi împărţite în mai multe aripi legate între ele prin culoare întunecoase. Inima palatului roşu este Capela Sfântului, legată încă din secolul VII printr-un pasaj vertical şi îngust de peştera Dharma, unde a meditat Songtsan Gampo, regele care a adus budismul în Tibet. Astfel de lăcaşuri am mai văzut, eu sunt nerăbdător să văd unde şi cum au locuit pe timpul iernii cei ce l-au întrupat pe Buddha Compasiunii. Adică Palatul Alb. Mi se pare că cel puţin privit din interior este cât se poate de departe de noţiunea de palat. Auster, întunecos, abrupt, intim. Chiar şi încăperile dedicate întâlnirilor cu mai marii lumii arată ca nişte holuri de trecere. Mă bucur să găsesc aici ceea ce ma aşteptam. Aş zăbovi o zi întreagă, dar regulile chinezeşti nu sunt negociabile.

Privit de la baza stâncii pe care se află, Potala este cu adevărat impunător. Cu cei 117m în  înălţime, împărţiţi în 13 etaje şi cei 400m în diametru, palatul a fost pentru sute de ani cea mai înaltă clădire din lume. În total se ridică la peste 300m deasupra oraşului. Şi pentru că Lhasa se află deja la 3.650m altitudine, este bine să porneşti ascensiunea spre intrarea în palat cu vreo oră înaintea programării. Nu de alta, dar să-ţi priască.

Deşi regulile UNESCO, în al cărui patrimoniu se află, se opun, palatul se învecinează la câteva sute de metri cu un releu mult mai înalt decât el. Chinezii fac orice pentru a lua din măreţia construcţiei. Piaţa imensă cu obelisc de marmură din faţă, parcul cu lac artificial şi rampele pentru accesul auto din spate sunt colaje menite să distrugă un tablou tibetan autentic. Chiar şi asa, mii de oameni ocolesc zilnic locul sfânt, învârtind miile de roţi de rugăciune care îl înconjoară, în speranţa unor zile mai bune. Intru şi eu în această kora, însă din neatenţie în sens invers, punctând cel mai stânjenitor moment al şederii mele în Tibet. Cu greu poţi face fotografii de ansamblu ale palatului fără să-ţi apară vreun artefact precum felinare, porţi chinezeşti, catargul cu drapelul roşu sau vreun soldat chinez speriat de bombe. La propriu. Mă sperii şi eu când un soldat porneşte supărat spre mine, gesticuland şi strigând cuvinte de neînţeles. Mă depărtez doi paşi de rucsacul lăsat pe jos, în mijlocul pieţei, fapt ce-l enervează şi mai tare. Înţeleg într-un sfârşit că reprezentam un pericol de atac cu bombă.

După regula “nici un oraş fără plimbarea cu ricşa”, ne îndreptăm spre hotel, de unde este plănuită plecarea către templul Jokhang căruia i-am dat târcoale ieri. Redescoperim vechiul cartierul Barkhor cu forfota lui continuă. În faţa templului, zeci de oameni îşi fac rugăciunile, lustruind dalele de piatră cu trupurile lor. Îi imortalizez cât de discret pot şi le apreciez dârzenia, în ţara asta devenită atat de ostilă lor. Jokhang-ul – Casa lui Buddha Shakyamuni – este un nou curs de budism la care intrăm pe baza unui bilet imprimat cu imaginea 3D a templului. Cu greu putem fi atenţi din cauza mulţimii de oameni şi a aerului din ce în ce mai greu de respirat, mirosul greu de seu de iac ars îi face chiar şi pe călugări să poarte măşti din pânză.

Nu poţi însă să nu inspiri istoria celui mai sfânt templu al Tibetului, care începe din secolul VII. Legenda spune că este construit deasupra unui lac al cărui clipocit îl poţi auzi dacă asculţi atent la capătul tunelului foarte îngust care ajunge până în adâncuri. Ghinion însă, acum este înfundat cu obiecte aruncate de curioşii care au vrut să afle cât este de adânc. Aşezarea adăposteşte statui şi alte relicve sfinte aduse ca zestre de cele două soţii, una chinezoaică şi alta nepaleză, ale aceluiaşi Songtsan Gampo, primul rege al Imperiului Tibetan. Arhitectura are influenţe indiene, chinezeşti şi nepaleze, mai evidente pentru mine pe terasa templului unde fotografiez în neştire dragoni aurii, roţi dharma şi panorama Potalei şi a munţilor din jur. Plecăm din templu cu bucăţi din veşmintele statuii Jowo Rinpoche, cea mai venerată statuie a tibetanilor, binecuvântată, se zice, de însuşi Buddha. Şi cu grâu sfinţit, bun de pus la căpătâiul bolnavilor.

Este vremea pentru o mâncare bună într-unul dintre rooftop-restaurantele instalate pe acoperişurile clădirilor ce mărginesc piaţa din faţa templului. Desigur, vegheaţi atent de lunetiştii de serviciu. Primii dumicaţi îmi cam rămân în gât, simţind în ceafă privirile soldaţilor de pe clădirea de vizavi. Dar adăpat cu vin de orz, iacul începe să se simtă în largul lui. Facem cunoştinţă cu pisicile tibetane, care sunt reîncarnări ale dragonilor scuipători de flăcări. Cum altfel să supravieţuiască mesei din resturile noastre de frigărui de iac extrem de picante?

Închei a doua zi în Lhasa cu ceva cumpărături pentru acasă şi un nou spectacol al pelerinajului secular. Mă bucur de fiecare clipă şi încerc să nu pierd nici un cadru din tot ce se întâmplă în jurul meu. Mă miră din nou diversitatea chipurilor şi veşmintelor care defilează prin faţa mea ca pe un podium, sub luminile roşiatice ale asfinţitului. Fumul de la cele patru vetre în formă de stupa în care arde ienupărul învăluie mulţimea. Starea pe care mi-o dau imaginile astea va rămâne printre cele pe care mi le voi aminti cu mare drag.

Related posts

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.