Şapte zile în Tibet – episodul 1

 View Tibetul lui Mihai in a larger map

Dragi prieteni călători,

Începem noul an cu primul guestpost de pe TravelBadgers – un serial captivant din misticul şi îndepărtatul Tibet. Pe autorul său, Mihai, l-am cunoscut la Bucureşti, cu puţin timp înainte de plecarea spre Nepal. Mulţumim de asemenea Soranei, un alt membru al grupului Nepal & Tibet pentru fotografiile de excepţie puse la dispoziţie pentru acest serial.

 

Am trăit alături de Mihai şi Sorana emoţiile primelor zile din Kathmandu, Patan şi Bhaktapur, am înfruntat împreună râul învolburat şi jungla din Chitwan, după care drumurile noastre s-au separat. În timp ce noi ne făceam de cap prin Pokhara sau pe dunele din Qatar, “tibetanii” … dar mai bine să-l lăsăm pe el să povestească:

 

*******************************************************************

Tibetul anului de graţie 2011 este unul pe care sper să nu-l revăd. Nădăjduiesc  – probabil în van – că următorul drum într-acolo mă va duce în Tibetul lui Dalai Lama, aşa cum era el înainte de 1959. Pentru că tânjesc deja după supa dureroasă de ghimbir, sorbită în tihnă şi zgomotos, fără jena de a fi nemanierat, într-un sat întins la picioarele lungi ale Zeiţei Mame a Lumii.

Concluzia este servită, nu-mi rămâne decât să încep povestea. Mă veţi crede sau dimpotrivă, vă veţi dori să culegeţi voi înşivă propriile impresii. Eu aşa aş face.

 

TSONGDU

După şase zile petrecute în fascinantul Nepal, nouă temerari însetaţi de iluminare ne despărţim vremelnic de restul grupului. O parte urmează să-şi continue periplul nepalez, cu uşoare accente extreme, alta se pregăteşte pentru întâlnirea cu Preasfinţiile Lor Buthaneze. Pornim în călătoria de 984 km către Lhasa, cinci zile pe Autostrada Prieteniei ce leagă Lhasa de Kathmandu. Ai zice că-i o prietenie adevărată, şoseaua este ca-n palmă şi traversează platoul tibetan cu o diferenţă de nivel de până la 4.000 de metri. Nepământean.

Drumul spre graniţa cu Tibetul pare că nu se mai termină, mai ales după doar o oră dormită în ultima noapte din Chitwan. Urmăm valea adâncă a râului Bhote Koshi, cu apele sale albe tibetane numai bune de încă o tură de rafting de cel puţin grad 4 la peste 2.000m, dar n-avem timp pentru asta. De pe un pod pietonal elveţian, nişte curajoşi se aruncă 160m spre apa involburată. Spun un “nu, mulţumesc” din mers unuia dintre cele mai spectaculoase puncte de bunjee jumping din lume. Munţii sunt frumos pieptănaţi cu multe cărări între terasele de cereale.

Cursa este contra-cronometru, chinezii nu lucrează în schimburi la punctul de frontieră. Este musai să ajungem acolo până la ora 14, când vameşii trag obloanele. Şi cum paturile noastre calde – aş! – ne aşteaptă dincolo de graniţă, nici un minut nu trebuie irosit. Simt zorul ăsta în fiecare oscior zdruncinat în ultima parte a drumului care urcă sinuos, forestier, dar sigur, către Tibet. Tablourile derulate pe geamul maşinii amortizează considerabil şocurile. Un peisaj care bate Avatarul, cu versanţi aproape verticali, spălaţi de multe cascade înalte, de lapte aburind. Doar cadrele astea uimitoare de film ne mai fac să uităm că putem părăsi oricând pelicula, nici un parapet nu ne opreşte. Din fericire pentru noi, şoferul este un operator de imagine atent la detalii.

Pe masură ce ne apropiem de graniţă, prevăd că la fel de cinematografică va fi şi trecerea frontierei. De îndată ce bagajele sunt descărcate din maşină, o parte din noi  constată că acestea fac picioruşe. Nişte picioare mici şi grăbite, hotărâte să ajunga în Tibet inaintea noastră. Cărăuşii din satul muntean de frontieră Kodari, majoritatea femei ce cântăresc cu puţin peste bagajele noastre, îşi atârnă valizele în cap cu ajutorul unor chingi şi se duc. Unii dintre noi le lasă să-şi câştige cele câteva rupii urmându-le, alţii  plătesc acei bănuţi pentru a-şi recupera bagajul.

Cu sau fără ajutoare, pornim toţi către punctul de control. Senzaţia este că părăsim o ţară aflată în război, din care toată lumea se grăbeşte să fugă. Pe un pod nu prea lat, mulţi oameni agitaţi, cu multe bagaje, maşini, camioane, baloţi de mărfuri, fac din traseul ăsta cu obstacole o secvenţă trăită cu stranie încantare. Începe aventura. Toată zarva asta, precum şi viteza cărăuşilor, fac pe unii dintre noi să nu observe linia trasată undeva la jumătatea podului, avansând serios în partea chineză a acestuia. Abia atunci devine evidentă şi pentru noi prezenţa soldatului înarmat de la capătul liniei. Inutil de precizat că nu este deloc impresionat de nerăbdarea noastră de a-i vizita ţara, fluturându-şi arma şi ţipând către nevinovatul nostru ghid. Furia din ochii lui ne face să credem pentru o clipă că va trece şi la fapte. Se mai calmează însă după ce ne regrupăm şi ne controlează viza comună. Urmează alte câteva verificări, inclusiv o scotocire sumară a bagajelor, de care trecem fără probleme. Abia mai târziu, mulţi dintre noi aflăm că avem în grup o revoluţionară ce ascunde în troler două steaguri tibetane cumpărate din Bhakhtapur, cu gândul de a le arbora la ferestrele Potalei. Asta după ce am fost informaţi că nu este permisă introducerea în ţară a ghidului Lonely Planet, pentru simplul fapt ca îl pomeneşte pe Dalai Lama. “Free Tibet!” să fie!

Îmbarcaţi în trei jeep-uri Toyota, pornim în lupta pentru eliberarea Tibetului. În prima redută cucerită, Zhangmu, cumpărăm yuani de la valutiştii locali, în stradă, la un curs decent, iar ghidul obţine permisul special de intrare în Regiunea Autonomă Tibet – Alien Travel Permit. Este deja al treilea pas, după viza de China obţinută de acasă şi viza de grup pentru care am aplicat din Nepal. Ok, gherilă, dar legală. Tot aici  vedem pentru prima dată unde şi cum este tranşată carnea de iac pe care avem de gând să o mâncăm sub toate formele: direct pe trotuar.

Suntem în regiunea Nyalam, nume tradus prin Drumul către Iad, iar prima cazare în Tibet este în Tsongdu, loc botezat de către Răzvan Marc, el lider maximo, Oraşul Vieții. Drumul scurt între cele două oraşe îl parcurgem cu ameţitoarea viteză de 30-40km/oră, în ciuda protestelor noastre, obosiţi după un drum de vreo 12 ore. Ghidul ne tot spune că aşa este mai bine pentru noi. În scurt timp înţelegem de ce. Am adunat deja vreo 2.500m la cei doar 1.317 din Valea Kathmandu. Aici realizez că la altitudinea asta, căratul bagajului pe scări până la primul etajul este probă olimpică pentru unul ca mine. Lipsa celor 35 de procente din saturaţia de oxigen se simte la fiecare pas. Se impune un slow motion şi multă apă, dreasă de mine cu tablete efervescente de hidratare pentru sportivi.

Masa de seară este lătrată de mulţi căţei chinezeşti … de usturoi, zice-se un bun remediu pentru răul de altitudine. Sigur este că fumatul şi alcoolul nu ajută deloc. Cu doza de acetazolamidă în sânge – varianta mai soft a toxicului Diamox – luată mai mult de dragul ipohondriei şi înfipţi în sacii de dormit, încercăm să supravieţuim nopţii într-un hotel fără încălzire, la 3.750m, în mijlocul lui octombrie. Mai greu este pentru două dintre fete, care descoperă originea toponimului Nyalam, de-a lungul repetatelor drumuri spre toaletă unde merg să returneze răstit cina.

Related posts

11 comments

  1. @traveling hawk multam fain, apreciez mult.@jess se putea si mai aventuros. 🙂 o sa exagerez putin si spun ca a fost chiar usor all inclusive pentru asa o locatie. nu-i rau ca-i asa, dar nici tocmai bine, daca ma intrebi pe mine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.