Alegem Ólafsvík pentru cină. Cel mai vechi oraș comercial al țării ne întâmpină cu biserica lui în formă de vas, proiectată doar din triunghiuri. O așezare la capătul Europei, tihnită, un loc bun de înregistrat în inventarul de alternative. Vedem un restaurant rustic care pare a fi foarte confortabil. Unul dintre noi pleacă în recunoaștere. Ușa închisă. Ciudat. Bate la fereastră, încercând să-i facă atenți pe fericiții care deja se află la masă, să roage pe cineva să deblocheze ușa. Prin semne, o doamnă înțelege în sfârșit că trebuie să vină să deschidă. Bună ziua, era blocată ușa. Tăcere. Este deschis? Tăcere. Ăsta nu-i un restaurant, așa-i? Nu … asta-i casa noastră … Recunoscători că oamenii nu au chemat mașina de ospiciu să ne ridice, hotărâm să mâncăm la restaurantul modern cu vedere la port pe care-l văzusem din mersul mașinii, deși ne doream ceva mai tradițional. Mergând spre intrare, trecem pe lângă ferestre mari prin care se văd paturi cu telecomandă. Ce concept original! După alți câțiva pași înțelegem că alesesem să mâncăm în sala de mese a unui cămin de bătrâni. Nu înțelegeți greșit, nu este o alegere deloc rea, doar că aș mai aștepta câteva zeci de ani. Bun, e cazul să întrebăm pe cineva unde putem mânca în orașul ăsta, fără riscul de a fi arestați pentru violarea proprietății și fără a ne folosi de contribuția la asigurările sociale. N-avem prea multe variante, pe stradă e doar un puști care ne invită la restaurantul în care lucrează, Hobbit Inn. Ce simplu a fost! Hobitul lucrează de fapt la un fast-food/minimarket, dar nu mai facem nazuri. Comandăm peștele casei, copt pe o bandă ca cea din simigeriile vremurilor noastre. La o înghețată cu skyr, iaurtul tradițional islandez, intrăm în vorbă cu tipul de origine poloneză care ne-a servit. Cum e să trăiești în țara asta incredibilă? Plictisitor … La douăzeci și un pic de ani, cu o slujbuliță într-un orășel cu o mie de locuitori, are propria casă și mașină, pe care dă mare parte din salariu. Și te descurci? Mă descurc, aici n-am ce să fac cu banii, iar în Reykjavík nu ajung decât o dată, de două ori pe lună. Iarna, zăpada măsoară aici și câțiva metri, golful lui Ólaf fiind măturat de avalanșe de câteva ori de-a lungul timpului. Nu-mi schimb totuși impresia despre locul ăsta, chiar dacă în ochii lui par turistul ușor de îmbătat cu aer rece și curat.