Instant Search

Temple, palate şi grădini în Kyoto

This slideshow requires JavaScript.

Într-o împletire armonioasă între nou şi vechi, fosta capitală imperială păstrează vie tradiţia de secole a shogunilor, samurailor şi gheişelor. Un oraş uimitor, o oază spirituală care temperează frenezia unei societăţi moderne şi perfecţioniste, adeseori de neînţeles.

 

Se spune despre Kyoto că are o stea norocoasă. În mod miraculos a fost salvat de bombardamentele atomice din cel de-al doilea război mondial. Din unele surse aflăm că americanii l-au ales iniţial ca ţintă, dar au renunţat ulterior, ca urmare a presiunilor politice ale unui înalt demnitar ce a fost plăcut impresionat de oraş în timpul vizitelor diplomatice şi în luna de miere. Altele susţin că în ziua fatidică de 9 august 1945, datorită norilor denşi strânşi deasupra oţelăriilor din zona industrială, avionul a schimbat ţinta către Nagasaki. Lăsând în urmă trecutul, Kyoto este azi o metropolă înfloritoare, ce-şi trăieşte începutul noului mileniu în totală armonie cu natura.

În Kyoto găsim aproximativ 2.000 de temple budiste, altare shintoiste, castele şi palate, foste reşedinţe imperiale sau proprietăţi ale vechilor shoguni, mărturii ale timpurilor de demult. O moştenire bine păstrată din generaţie în generaţie. Frumuseţea templelor, a parcurilor şi grădinilor ce le înconjoară fac din Kyoto unul din cele mai bine conservate oraşe din Japonia. În mijlocul lor vei fi uimit în orice anotimp de bogăţia culorilor, vei fi pătruns de spiritualitatea locului, vei medita şi te vei redescoperi. Multe dintre temple sunt incluse de UNESCO pe lista Monumentelor Istorice ale vechiului Kyoto. Este practic imposibil să le vizitezi pe toate, însă o incursiune în cele mai importante va fi cu siguranţă o experienţă de neuitat.

Dacă ar fi să ne gândim la cea mai frumoasă zi din toate cele petrecute departe de casă, fără nicio îndoială că aceasta ar fi ziua ploioasă de la mijlocul unui octombrie oarecare. Departe de tumultul oraşului, la periferie, aproape de munte, ne-am pomenit dintr-o dată întorşi în timp. Am nimerit întâmplător, fără să ne propunem cumva, într-o zonă în care părea că timpul a rămas în loc. O stradă pitorească, neasemuit de frumoasă, cu case vechi din lemn cum numai în filme am văzut, cu magazine având curţile interioare pietruite, cu panouri glisante în loc de uşi, cu temple mici, impecabile, cu plantaţii de orez, ricşe în loc de maşini, vânzătoare în port tradiţional. Toate acestea păreau a forma un decor al vremurilor demult apuse. Poate că şi ploaia avea rolul ei – stropii mari cădeau ca o perdea de pe acoperiş, îndemnându-ne la meditaţie, într-o atmodferă idilică ce ne amintea de scenele din Ultimul Samurai. Kiyotaki – michi, aşa se numeşte strada, se află în districtul Arashimaya din vestul oraşului, lângă muntele cu acelaşi nume. Este o veche stradă de-a lungul căreia au fost construite numeroase temple. E destul de greu să le afli intrarea, pentru că sunt atât de bine camuflate în spatele vegetaţiei bogate, încât treci pe lângă ele fără să-ţi dai seama că sunt acolo.

Ne-am adăpostit de ploaie la streaşina unei case vechi din lemn. Ploua mocăneşte iar mirosul pinilor era îmbătător. Probabil că eram studiaţi din interior, pentru că din casă se auzeau zgomote înfundate. Am decis să mergem mai departe, pentru a nu deranja, căutând un nou acoperiş, eventual un restaurant. Am nimerit intrarea unui templu străvechi, Adashino Nenbutsu-ji, pe care probabil nu l-am fi găsit în condiţii de vreme bună. Un templu ciudat dar foarte pitoresc, cu morminte şi circa 8.000 de statuete budiste din piatră, roase de vreme, ce simbolizează sufletele celor dispăruţi. Anual, în cadrul ceremoniei “sento kuyo”, fiecare din aceste statuete este acoperită de lumânări.

După ce am rătăcit îndelung pe străzi, căutând fără tragere de inimă ieşirea am ajuns în faţa unui alt templu, Nison-in, despre care am aflat ulterior că era destinaţia preferată pentru somnul de veci a împăraţilor sau a bogaţilor aristocraţi. Cimitirul unde sunt îngropaţi aceştia se afla pe un deal în spatele templului, dar multitudinea de trepte ne-a descurajat. Templul a fost reconstruit după luptele date în secolul al XV-lea. Dacă am fi ajuns aici cu două săptămâni mai târziu, am fi fost uimiţi de diversitatea de nuanţe galben-roşiatice ale frunzelor de arţar, care începeau deja să ruginească. Şi cum ploaia începuse din nou, am stat o perioadă tolăniţi pe tatami, alături de restul japonezilor, admirând în tăcere templul.

Ceva mai aproape de “civilizaţie” am dat de mult mai cunoscutul Tenryū-ji, un templu aflat pe lista patrimoniului UNESCO amintită mai sus. Fondat în 1339 de Ashikaga Takauji (un shogun foarte influent la acea vreme), templul a suportat de-a lungul istoriei o serie de incendii devastatoare. Domeniul pe care se întinde este imens, făcându-l unul din cele mai importante temple din Kyoto. Grădinile ce-l înconjoară sunt superbe, iar un lac plin cu peşti Koi se află în apropiere, completându-l armonios. Fiind la închidere, locul era aproape pustiu. Simţeam răcoarea în tălpi, păşind pe dalele mari din tek. În interior este obligatoriu să te descalţi, inclusiv de ciorapi. Am primit papuci, dar am preferat mai degrabă să mergem desculţi. În liniştea serii, am încheiat o zi de neuitat, contemplând întreaga panoramă şi ascultând picăturile de ploaie lovindu-se zgomotos de acoperiş.

Dincolo de experienţa noastră din acea zi nu puteam să ratăm poate cel mai emblematic templu al Japoniei, un adevărat simbol al Ţării Soarelui Răsare, inegalabilul Kinkaku-ji (The Temple of the Golden Pavilion). Este un “must see”, unul din cele mai importante obiective din Japonia. În orice anotimp, această impresionantă construcţie de 600 de ani se oglindeşte maiestuos în iazul de la baza sa, uimind valurile de turişti. Pentru că, spre deosebire de templele enumerate mai sus, la Kinkaku-ji este un adevărat pelerinaj. Grădinile, aleile şi lacurile ce-l înconjoară sunt în deplină armonie cu principiile feng-shui, de asemenea, clădirile adiacente complexului sunt un exemplu al perfecţiunii caracteristice japonezilor.

Am ajuns în Kyoto cu gândul de a vizita Palatul Imperial, domiciliul a zeci de generaţii de conducători. În anul 1869, înainte de a fi mutată la Edo (actualul Tokyo), capitala vechiului Imperiu era stabilită de secole în Kyoto. De fapt, în ziua de azi, palatul este reşedinţa actualului Împărat. Desfăşurat pe o suprafaţă imensă, include pe lângă construcţia propriu zisă Sento Imperial Palace, un stabiliment creat pentru împăraţii care ieşeau la pensie. Cu alte cuvinte, un loc special unde foştii conducători îşi plimbau oasele obosite, în aşteptarea zilei de apoi. Atât Palatul Imperial cât şi Palatul Sento pot fi vizitate doar cu programare, de pe o zi pe alta, iar locurile sunt limitate. Turul durează o oră iar turiştii sunt însoţiţi de ghid vorbitor al unei limbi de circulaţie internaţională, pe care va trebui să o specificaţi în formularul de rezervare.

Turul începe cu o proiecţie video în care ne este prezentat obiectivul. Palatul Imperial este incredibil de aranjat, ţin minte că m-au fascinat acoperişurile, obţinute prin tasarea mai multor straturi de material. În trecut, organizarea diverselor activităţi se făcea în cele patru zone principale: Shishinden, zona unde Împăratul îşi primea oaspeţii în cadrul ceremoniilor oficiale; Kogosho sau înalta curte; Seiryōden, locul de relaxare unde erau primiţi oaspeţii personali şi partenerii de afaceri şi Ogakumonsho sau zona de studiu, unde se afla librăria imperială. O plimbare prin Oike-niwa, grădina palatului, este raiul pe pământ, o experienţă de neuitat. Gazonul tuns la milimetru, nicio uscătură care să deranjeze privirea turistului, fiecare piatră la locul ei. Bonsaii îşi găseau loc printre pini iar raţele îşi făceau de lucru pe malul lacului. Trecând pe partea cealaltă, în Palatul Sento, spectacolul urma aceeaşi reţetă: grădini mirifice şi anexe imaculate. Am remarcat aici Podul în Zigzag, o construcţie încadrată perfect în ambientul natural al palatului.

Pentru că între cele două obiective am avut o pauză de trei ore, am fructificat-o la maxim vizitând de această dată un castel. Spre deosebire de temple, castelul este caracterizat în principal prin zidurile înalte şi groase şi şanţurile mari de apărare ce-l înconjoară pe toate laturile. Asemenea fortificaţii am văzut şi la Castelul din Osaka şi la Palatul Imperial din Tokyo. Cel din Kyoto, Nijō Castle, este situat în mijlocul oraşului. A fost construit la începutul secolului al XVII-lea, pentru a servi ca reşedinţă shogunilor din clanul Tokugawa. Se pare că apărarea era una din priorităţi, pentru că Nijō are două rânduri concentrice de şanţuri. Astăzi sunt populate cu crapi imenşi, un motiv de invidie pentru amatorii de pescuit cărora nu le rămâne altceva de făcut decât să-i admire de la distanţă. Şi după un tur de forţă de câteva ore (Palatul Imperial, Castelul Nijō şi Palatul Sento), am căzut literalmente pe câte o bancă şi am dormit tun aproximativ o oră.

Atmosfera relaxantă din templele budiste din Kyoto nu o vom uita curând. Oraşul este un mix inspirat între nou şi vechi, modern şi tradiţional. Amintim în treacăt de Gion, cartierul vechi al gheishelor, trecerile de pietoni în diagonală, turnul panoramic ridicat pe acoperişul unui hotel sau ultramoderna gară, cu liniile suspendate de shinkansen. Japonezii se dedică total în orice fac, atingând perfecţiunea. Şi, deşi viitorul le este deschis, privesc cu nostalgie la trecut, păstrându-şi identitatea şi valorile intacte.

Suggested Posts

6 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *