Instant Search

Şapte zile în Tibet – episodul 5

This slideshow requires JavaScript.

YAMDROK

 

Cu o nouă khata în jurul gâtului, pornim către Lhasa, oraş interzis străinilor până la începutul secolului trecut. Visez la ziua asta de când am văzut Şapte ani în Tibet, film ce mi-a creat o imagine din altă lume despre pământul ăsta. Abia aştept. Până atunci avem o întâlnire la înălţime cu gheţarul Kharola care ne întâmpină rece la 5.560m altitudine. Ne bucurăm de pauză şi de o nouă sesiune de fotografii, dar plecăm ameţiţi de cei câţiva paşi făcuţi în jurul maşinilor. Funcţionăm cu doar jumătate din oxigenul cu care suntem obişnuiţi acasă.

Două lacuri, unul de acumulare şi altul glaciar, ne clătesc ochii cu apa lor rece. Cel de acumulare are prizonieră o fortăreaţă veche ce pluteşte suprarealist pe întinderea albastră. Steagurile de rugăciune, cu păienjenişul lor multicolor, fac din locul ăsta o bucurie. Lacul glaciar Yamdrok este oglinda pentru mândrii himalayeni, cu luciul usor şifonat de vântul mistic. Întins pe aproape 650kmp, cuprinde parcă tot turcoazul din himal.  Este unul dintre lacurile sfinte ale Tibetului. Legenda spune că ziua în care va seca este ziua în care vor dispărea şi tibetanii. Doar hârciogii, la fel de gri precum pământul în care îşi au labirintul, animă locul. În rest, linişte absolută, tu cu tine.

Îi invidiez pe biciclişti. Ce senzaţie, să ai parte de toate astea pe îndelete, la pedală, urmărit cu priviri întrebătoare de iacii flocoşi, vântul pe la urechi, soarele pe faţă, aerul în nări şi toate minunile astea proiectate pe retină. Sigur, mai rămâne să supravieţuieşti ca să le povesteşti.

Popasul pentru masa dintr-un mic orăşel gri este pentru cei cu stomac sănătos. Mie unuia, diferenţele de nivel, serpentinele şi mirosul din restaurantul în care am fost invitaţi mi-au tăiat orice poftă de mâncare. În stradă, unde ies să-mi revin, localnicii mă îmbie cu şiraguri din cuburi de brânză veche de … nu vreau să ştiu de când.

Nu pot părăsi platoul fără a face poza din categoria the stupid one. Cui îi pasă unde se încadrează, scot zece yuani şi hopa sus pe iac. Iacii placizi stau aşternuţi la pozat, surprinzător pentru nişte animale aşa impunătoare. Cu pălăria pe cap şi eşarfa galbenă fluturând înflăcărată în vânt, cu lacul undeva foarte departe în fundal, alături de o mireasă urcată până aici pentru pozele de nuntă, gata, dovada trecerii mele pe aici e pe card. Tot aici aflu de existenţa mastiff-ului tibetan, o rasă de câini de munte  destul de fioroşi, cu responsabilităţi serioase în gospodăriile oamenilor. N-ai zice, cu gulerul lor roşu ca o meşă în blana lungă şi neagră.

Intrarea în Lhasa aduce cu sine sentimente contradictorii. Încântare pentru că ajung în sfârşit în oraşul lui Dalai Lama, dar şi tristeţe la vederea unui oraş chinezesc modern, în care ne duce o autostradă cum nu te-ai aştepta să găseşti în podişul tibetan. Îmi propun să încerc să văd partea bună a lucrurilor. Şi nu cred că va fi prea uşor.

Hotelul, plasat în oraşul vechi, scos din contextul ăsta, este numai bun de folosit ca ilustraţie pentru kitsch în DEX. Eu însă mă simt ca în Hansel şi Gretel, locul vrăjitoarei fiind ţinut de capetele de porci rânjiţi, pictaţi pe pereţii camerelor. Mult roşu, mult verde şi nici un centimetru pătrat lăsat nedecorat. Ca de obicei, restul zilei este program de voie. Pornim să colindăm străduţele înguste şi aglomerate ce duc spre templu. Magazine şi tarabe cu de toate, bijuterii, obiecte de cult, haine, mâncare, măşti din pânză cu imprimeuri pentru orice ţinută, dar şi “cabinete stomatologice” în plină stradă. Panouri de tip insectar îţi prezintă oferta de faţete de aur sau garnituri de dinţi. O doamnă cu andrele în mâini este responsabilă de atragerea clienţilor, dar şi cerber aprig dacă îţi vine ideea să îl pozezi pe “doctorul” în costum de sport. Firmele sunt scrise, ca peste tot în Tibet, mai întâi în tibetană, dar dedesubt literele chinezeşti apar de două, trei ori mai mari. Scrierea tibetană mi-a părut din prima clipă că trădează vitregia ţinutului ăsta, cel puţin în comparaţie cu liniile dulci ale literelor nepaleze. Dar este doar părerea mea.

Piaţa de lângă templu, Barkhor, este sala în care trebuie să ocupi un loc în faţă pentru ceea ce eu am numit spectacolul Lhasa. Nu ratez reprezentaţia de seară, jucată de credincioşii ce fac ocolul templului, neapărat în sens orar, foarte diferiţi între ei, dar fiecare învârtindu-şi roata mani şi numărând mărgelele metanierului. Fără îndoială, protagoniştii sunt cei care fac acest ocol din mătanie în mătanie, lipindu-şi fruntea de pământ la fiecare câţiva paşi. Este totuşi un spectacol cenzurat. Patrule de câte cinci soldaţi chinezi îşi fac apariţia la fiecare sfert de oră. Perechi de lunetişti veghează de pe acoperişurile clădirilor cu unul sau două etaje. Siluetele lor proiectate pe munţii din fundal par din altă piesă. Fără să vreau, îmi vine în minte imaginea unor actori care-şi spun replicile privind la ţeava puştii ivite din fosa sufleorului. Cu toate astea, locul este ideal pentru un fotoreportaj reuşit, chiar dacă oamenii sunt vizibil stânjeniţi de camera foto. Eu i-am înţeles abia când mi s-au făcut la rândul meu poze, atracţia fiind barba de două săptămâni şi părul de pe braţe, chestii neobişnuite pentru ei. Acela a fost momentul din care am purtat mâneci lungi. Mulţi cer să fie plătiţi pentru fotografii, considerând că străinii scot bani de pe urma lor, odată întorşi acasă.

În căutarea ineditului cu orice preţ, alegem să luăm cina în cel mai mic şi necomercial restaurant pe care l-am găsit. Dar nici măcar compania unui călugăr budhist nu mă convinge să beau tentativa de butter tea sau să mănânc yak noodles-ii comandaţi. Este primul ospăţ tibetan pe care îl refuz. Poate e de la oboseală … Un somn bun şi toate vor părea din nou curate.

3 comments

  1. In privinta mancarii, te inteleg perfect….Lhasa asta din pozele tale, nu este Lhasa din gandurile mele…dar peisajele de pe drum fac toti banii! Cred ca noi nici nu putem intelege complet tragedia acestui popor. Abia zgariem suprafata ei…

  2. Asa este. Si eu aveam alte asteptari, a fost un moment trist. Cat despre tragedie, ajungi sa o intelegi destul de bine daca privesti in ochii tibetanilor. Sunt sigur ca noi stim o mica parte din ce patimesc. Per ansamblu, eu am fost foarte incantat de mancare, gandacul l-am gasit in Kathmandu 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *