Şapte zile în Tibet – episodul 4

GYANGZE

 

Pornim către Gyangze, împodobiţi cu eşarfele albe khata, oferite de gazde la plecare, împreună cu urări de noroc şi drum bun. Tradiţia ce umblă printre turişti este că trebuie să laşi eşarfele pe la temple, stupe, oriunde simţi vibraţia ce ţi-ar putea face viaţa mai frumoasă prin ofranda adusă. Eu am uitat să fac asta, data viitoare.

Facem o oprire la o moară veche pe cursul unui râu, unde în schimbul unei bancnote, un bătrân îţi arată cum macină orzul cu roţi de piatră. Gustăm din amintita cereală, pare a fi expandată, oricum, faină alternativă la pop-corn.

Iată-ne ajunşi în Gyangze. Hotelul ne întâmpină cu binecunoscutul salut Tashidelek, primire ce compensează oarecum cele câteva stele în minus faţă de diorama din Shigatse. Oraşul ne dezvăluie nişte Tibet bine conservat. Complexul Palkhor, cu al său templu şi a sa stupa spectaculoasă, ne promite că vom putea respira puţin budism. Cu toate astea, mă uit cu jind la mănăstirile cocoţate pe versanţii munţilor ce înconjoară oraşul. Par a fi nişte căsuţe, dar obiectivul tele îmi dezvăluie clădiri cu şase, şapte etaje. Nu văd nici un drum de acces la ele. Ah, acolo cred că poţi să iei un puls bun de trecut în fişa pacientului ăsta muribund. Încă ceva ce rămane de făcut la următoarea vizită.

Palkhor-ul este într-adevăr impresionant, cu o istorie ce porneşte din secolul XV. Kumbum-ul, stupa cea mai mare de felul ei din Tibet, adăposteşte în cele nouă etaje ale sale 76 de capele şi altare, în care se poate intra prin cele 108 porţi bogat decorate. Primele cinci niveluri sunt pătrate, restul circulare, fapt ce-i dă aspectul de piramidă. Este de fapt o mandala tridimensională. Urcând în spirală, de la stânga spre dreapta, poţi vedea toate cele 100.000 de reprezentări ale lui Buddha, pictate sau sculptate, iar ajuns în vârf, tot Gyangze-ul este la picioarele tale. Sentimentul este totuşi de umilinţă, pentru că ochii lui Buddha privesc atent în conştiinţa ta, oriunde ai încerca să te ascunzi de ei.

Alături, templul Tsulaklakang impresionează prin mulţimea de statui ale lui Buddha Shakyamuni – Prezent (de 8 m înălţime), Buddha Maitreya – Viitor, ale vechilor regi, ale multelor Tara, ale foştilor Dalai Lama, precum şi modele tridimensionale ale mandalelor, din bronz sau din unt. Capelele găzduiesc şi manuscrise ale textelor sfinte, scrise în aur pe bucăţi dreptunghiulare de hârtie neagră, îmbibată în otrăvuri pentru a le proteja de rozătoare, nelegate, ci înfăşate cu grijă în teancuri din pânză neagră. Scrierea este de necitit chiar şi pentru ghidul nostru tibetan. Am surpriza să observ ritualuri şi simboluri cunoscute mie, cum ar fi trecerea pe sub cărţile sfinte, chiar dacă la ortodocşi are altă semnificaţie. Diverse reprezentări ale crucii, steaua lui David, zvastica, zeităţi hinduse, toate astea îmi întăresc convingerea că budismul nu-i o religie tocmai uşor de pătruns.

Sala principală, cu cele 48 de coloane decorate cu tankha din mătase, răsună de mantrele rostite de călugării Gelukpa, cei cu bonetele galbene, aflaţi la meditaţie. Acest murmur scăldat în lumina colorată de umbrelele tubulare din mătase, mirosul dulce de santal ars şi cel greu de grăsime de iac de la candelele votive, îmi aduc preţ de câteva minute starea de bine pe care o căutam într-un loc precum acesta. Cine mai are timp să observe că unii călugări butonează telefonul mobil sau îşi numără banii? Am găsit ce căutam. O experienţă aşa de înălţătoare nu se poate sfârşi decât pe acoperişul templului, din nou aproape de ochii a-toate-văzători ai lui Buddha. Totul este străjuit de un zid roşu şi un perete alb foarte înalt pe care sunt expuse în timpul Festivalului Iaurtului marile thanka păstrate cu grijă în capele.

Dzong-ul din Gyangze este vizibil din aproape orice punct al oraşului. Trebuie să ne mulţumim cu atât, Muzeul Anti-Imperialismului Britanic pe care îl găzduieşte este închis.

Pe străzi găsim mereu câte un copil cu cel mai cald şi sincer zâmbet, care să ne fie ghid tăcut, în schimbul unor bomboane. Umblând aiurea, ajungem în “mall-ul” local, de unde îţi poţi cumpăra un telefon HTE sau alte mărfuri “originale”. Piaţa este şi ea un must, dacă vrei să vezi cum vieţuiesc şi mai ales ce mănâncă oamenii în mijlocul cărora te afli. De la zecile de saci cu condimente, paste de orez, legume gata tăiate, urechi de lemn uscate, până la delicatese ca gheare de pui deep fried până la crocant, burţi de iac ca nişte prosoape murdare sau apetisantele râturi de porc rumenite. Bineînţeles, carnea de iac este primadona pieţei, o recunoşti după bucăţile de blană lăsate ici şi colo pe hălcile de carne, mărturie a speciei de provenienţă. Nici vorbă că nu-i proaspătă, poţi să vezi cum tocmai o aduce măcelarul atârnând printre spiţele motocicletei. Şi mai ales, s-ar chinui câinii să se ridice în două labe pe tarabe dacă nu ar merita? În plus, nici aripa de muscă. Plecăm din piaţă spre un restaurant, cu gândul la un fried rice cu, aţi ghicit, carne de iac.

Pe seară, Răzvan decide să-şi lase pletele în Gyangze. În mod surprinzător, găsim un salon destul de fancy. În timp ce el este restilizat, sub privirile unei domnişoare în geacă Channel, o fetiţă încearcă să-şi taie unghiile cu o foarfecă agaţată într-un cui. Eu, prevăzând pericolul, ca un adult responsabil, sar degrabă să … îi fac poze. Experienţa lui Răzvan se încheie cu o notă destul de piperată, dar cu un look a la Gyangze irepetabil.

Related posts

2 comments

  1. Unghiul de fotografiere a stupei da o poza foarte reusita. Imi plac si cele cu copii. Experienta din temple cred ca este cu atat mai reusita cu cat turistii lipsesc mai mult! Imi inchipui ca nu sunt multi pe acolo (daca sunt!)…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.