Instant Search

Poveşti din LumeaMare la Bran

This slideshow requires JavaScript.

În weekendul care tocmai a trecut am mutat poveştile din cafenea în mijlocul naturii, la Bran. O incursiune pe dealurile Măgurii, o căţărare prin Prăpăstiile Zărneştilor, povestirile de seară, degustările delicioase stropite cu vin de Porto, toate au fost ingredientele perfecte ale unei eveniment reuşit din plin.

 

Vineri de dimineaţă am pornit cu forţe proaspete spre Bran, taman de unde se agaţă harta-n cui, din pitorescul Maramureş, unde am fost cantonaţi mai bine de o săptămînă, motiv pentru care am oprit temporar impresiile, în mare parte datorită unei probleme rar întâlnită în ziua de azi – în Maramu’ internetul nu prea îi. Aşa că am ne-am încărcat bateriile cu conştiinciozitate şi am umplut tolba cu poveşti moroşene cărora le vom da drumul în curând într-un miniserial. După o oprire şi un prânz gustos şi ieftin la Csarda lui Laci din Târgu Mureş, am ajuns în Bran în fapt de seară şi am dat fuga la Pensiunea Cehov unde s-a reunit echipa LumeaMare şi invitaţii săi. Ca impresie generală, pensiunea arată super. Aparţine campionului de ski alpin Ion Trandafir şi este o oază de relaxare, o construcţie ridicată cu mult bun gust şi materiale de calitate.

Am pornit a doua zi spre Zărneşti pentru întâlnirea cu Octavia, ce avea să ne ducă pe cărări nebănuite. Ne-am pierdut în hăţişul de străzi (în Zărneşti se asfalta de zor) dar până la urmă am fost recuperaţi. Am trecut de Fântâna lui Botorog şi după ce am abandonat maşinile pe marginea drumului ne-am avântat pe o potecă nemarcată, peste deal spre satul Măgura. De la Octavia am aflat că, indiferent de anotimp, traseul este o scurtătură preferată de măgureni către Gura Râului. Puţin cam dificil, aş spune, mai ales pe timp de iarnă. A fost un traseu inedit, care ne-a dus ba pe uliţele prăfuite ale satului, ba pe dealuri, ba prin curţile localnicilor. Am urcat la baza măgurii care dă numele satului şi am admirat până departe, spre crestele Pietrei Craiului şi către stânca Peşterii Liliecilor. Un traseu ce ne-a dezvăluit peisaje de vis, cu căsuţe vechi sau pensiuni moderne, fâneţe cosite atent de localnici, grădini lucrate sau dealuri împădurite. Toată lumea a urcat, indiferent de vârstă sau gabarit. La final, secătuiţi de vlagă dar cu un strat suplimentar de bronz, am plecat spre Bran în acelaşi nor de praf din Zărneşti.

Şi să nu uit. Popasul cel mai pitoresc a fost la “renumita terasă La Ciocolată” care, culmea, era deschisă şi neaşteptat de bine aprovizionată, inclusiv cu băuturi reci şi mai ales cu eugenii. Mai mult, programul era bine pus la punct – zilnic, de la 9 la 22. Construită din bârne de lemn, terasa avea view, fiind inspirat ridicată la câţiva metri faţă de uliţă. Doar hamacul lipsea. Am populat-o rapid şi cred că vânzătoarea şi-a făcut cruce de mulţumire, văzând invazia de muşterii şi vânzarea spornică cu care a fost binecuvântată.

Poveştile de seară s-au ţinut în aceeaşi atmosferă relaxantă, de voie bună şi prietenie ca de obicei. Toată lumea, cu mic cu mare, a degustat din bucatele alese (humusul cu seminţe a fost cel mai bun!) gătite de Alex. După un intro al gazdei noastre, Ion Trandafir (un tip modest, în ciuda palmaresului său internaţional), am încercat să duc virtual asistenţa pe dealurile terasate, pline de viţă de vie de pe Valea Douro şi în cramele producătorilor de vin de Porto. Iar ca atmosfera să fie completă, am ţinut ca fiecare participant (mai puţin copiii, evident) să urmărească filmul cu un pahar de Porto alături. Dacă le-a plăcut, le mulţumesc frumos.

Am urmărit cu interes prezentarea în imagini dar mai ales în poveşti a Ghiocel(ei) în periplul său din Franţa rurală. Am aflat astfel de locuri neştiute până atunci, încărcate de istorie, pline de farmec, grădini mai ceva ca la Versailles, castele sau locuinţe săpate în stâncă. Însă pot spune că evenimentul serii a fost povestea de excepţie a Lilianei şi a lui Andrei, care s-au întors recent de pe Marte. Adică … nu chiar, asta e clar, dar dacă ar fi să comparăm imaginile luate de ei din Islanda cu solul marţian, comparaţia nu ar fi deloc exagerată. Nu aş fi crezut că asemenea peisaje pot fi întâlnite în lumea noastră şi mai ales în Europa. Deşi am avut parte de o selecţie de fotografii până spre miezul nopţii, cred că toţi ne-am fi dorit să le vedem pe toate, pentru că la fiecare pas peisajul era altul iar culorile se schimbau spectaculos. Am admirat curajul şi tenacitatea celor doi care au străbătut singuri acele locuri şi ne-am amuzat copios de “autostrada” pustie unde nu trebuia să depăşeşti viteza legală, fiind atent monitorizat la fiecare pas. Dar mai bine intraţi pe blogul Lilianei şi citiţi povestea din scoarţă-n scoarţă. Vă asigur că merită.

Şi pentru că, din păcate, nu am mai ajuns duminică la cursul de căţărare oferit de Octavia, vă invit pe LumeaMare să aflaţi întreaga poveste şi să vedeţi mai multe fotografii. Aşteptăm cu interes următoarea ediţie. Poate tot în deplasare, că tare ne-a mai plăcut.

5 comments

  1. Multumesc de aprecieri Catalin! Si eu care m-am incalzit cu un pahar de vin de Porto … Fara el, n-as fi avut curaj la depanat de amintiri. Multumesc!

  2. Am avut emotii (ma gandeam ca poate nu e destul de captivant) si paharul de vin a fost dumnezeiesc, asa ca inca odata, multumim Catalin si Renate!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *