Instant Search

Povestea calfelor călătoare

This slideshow requires JavaScript.

Fie că sunt fierari sau dulgheri, croitori sau zidari, potcovari sau bucătari, bijutieri sau tâmplari, lăcătuşi, brutari, aurari sau reprezentanţi ai altor meşteşuguri, umblă în lume în aşa numita călătorie iniţiatică. Este vorba de calfele călătoare, iar povestea lor este auzită din ce în ce mai puţin în zilele noastre.

 

În timpurile moderne, orice tânăr visează la o carieră de corporatist într-o multinaţională, cu telefon mobil de cea mai nouă generaţie şi o maşină ultimul răcnet la scară. Era meşteşugurilor tradiţionale a apus. Cine mai are nevoie acum de potcovari …? Caii putere sunt la modă, iar bietele mârţoage ai căror strămoşi erau în vremurile de demult de neînlocuit în viaţa de zi cu zi, se zbat acum într-o nemiloasă uitare. În aceste condiţii, este lesne de înţeles că şi vechile meserii au fost trase pe linie moartă. Şi totuşi, chiar şi în condiţiile erei industrializate, acestea reuşesc timid să-şi găsească locul în societate. Pe vremuri, zicala Meseria e brăţară de aur avea o altă conotaţie, mai ales într-o comunitate restrânsă, unde fiecare locuitor avea locul şi rolul său. Existau, bineînţeles, medicul, preotul, învăţătorul sau primarul, groparul sau clopotarul. Dar în afară de ei era nevoie de specialişti, fără de care comunitatea nu se putea dezvolta. De-a lungul timpului, aceştia s-au organizat în bresle, dezvoltându-şi meşteşugurile după reguli proprii. Nu puteai ajunge peste noapte meşter iscusit. Era nevoie de ani şi ani de muncă pentru a deprinde toate tainele meseriei. După ce trecea mai întâi prin stadiul de ucenic, viitorul specialist urca o treaptă, ajungând calfă. Iar în acest moment, pentru o lărgire a orizontului şi o experiență completă, tradiţia spunea că această calfă trebuia să plece în lume. Era un fel de specializare, aşa cum se pleacă azi într-o multinaţională la sediul central. Diferenţa constă în faptul că atunci, calfele călătoare luau calea pribegiei, fără un anume traseu stabilit.

Tradiţia calfelor călătoare mai este azi întâlnită în unele zone ale Germaniei, Elveţiei sau Franţei. Cei care pornesc în călătoria iniţiatică (de specializare) ce va dura trei ani şi o zi, trebuie să urmeze şi să respecte mai multe reguli. Prima şi cea mai importantă este că nu au voie să se apropie la mai puţin de 50 de kilometri de locul natal. Nu le este permisă şederea în acelaşi loc pentru o perioadă mai mare de 3 luni. De asemenea, trebuie să poarte mereu costumul tradiţional  (Kluft) – cămaşă albă cu guler scrobit, pantaloni evazaţi, vestă şi jachetă. Nasturii sunt de sidef, iar culoarea acestora indică meşteşugul fiecăruia. Nu lipsesc pălăria cu boruri largi şi pantofii negri. Calfele muncesc permanent cu pălăria în cap şi nu au voie să o scoată decât la masă şi în camera proprie. În ultima sută de ani nu s-a mai respectat însă tradiţia costumului, deşi semne distinctive nu au dispărut. Trăiesc din ce muncesc şi dorm pe unde găsesc găzduire. Pentru a veni în ajutorul lor, cu sprijinul Bisericii Evanghelice, în Sibiu a fost de câțiva ani deschisă Casa Calfelor, singura din România şi una din cele 4 din lume, care oferă adăpost celor aflaţi în această călătorie.

La ora actuală mai există în lume aproximativ 700 de calfe călătoare. Obligativitatea călătoriei a dus la formarea unor frăţii în rândul lor. Era importantă apartenenţa la astfel de frăţii, membrii săi bucurându-se de multe avantaje, printre care obţinerea unei slujbe, călătoria în grup şi nu solitară, sau ajutor în caz de boală. Şi nu în ultimul rând, petrecerile, pentru că nimeni nu interzicea calfelor să benchetuiască. Spre exemplu, cele din Germania sunt organizate în şase grupuri: Uniunea străină pentru libertate, Gruparea de calfe FBS “Freier Begegnungs-schacht”, Calfele călătoare independente, Oneştii zidari şi cioplitori în piatră străini, Frăţia lui Roland şi Asociaţia cinstită şi pricepută a Vogtländerilor liberi germani. În România pot fi întâlnite, rar ce-i drept, calfe călătoare, ce aleg să lucreze la cetăţile săseşti din Transilvania sau apar ocazional la diverse festivaluri tematice. Sunt deschişi, prietenoşi şi nu se sfiesc să împărtăşească celor curioşi experienţa lor de viață. Am întâlnit în urmă cu 6 ani în călătoriile noastre prin zona cetăţilor un astfel de personaj. Se numea Sebastian Bethge, un neamţ din Berlin, ce plecase de un an şi jumătate de acasă în călătoria tradiţională. A ajuns la Apold şi, fascinat de cetate, a rămas. Nu era nimeni acolo, iar satul era aproape pustiu, pentru că majoritatea saşilor plecaseră în Germania. Singurii locatari erau câteva familii de romi, iar cetatea era într-o stare jalnică.

Sebastian s-a pus pe treabă. De meserie tâmplar-dulgher, a început reparaţiile, atât cât se putea. Singurii lui tovarăşi erau la acel moment cei doi câini. Interesul scăzut al autorităţilor şi lipsa banilor îngreunau cu mult misiunea ce şi-o propusese. În scurt timp a pornit în strângerea de fonduri. Aşa l-am cunoscut, prin intermediul unui prieten care lucra pentru un institut ce oferise o sponsorizare şi un program de promovare. De la Sebastian aveam să aflăm pentru prima dată de povestea calfelor călătoare. Ne spune într-o română aproape perfectă că lucrările vor dura şi e conştient că singur nu ar termina restaurarea cetăţii nici în şapte vieţi, dar speră ca generaţiile viitoare să o facă.

De atunci nu ne-am mai întors la Apold, dar am mai aflat pe internet despre Sebastian. Astfel, după ce s-au scurs cei trei ani şi o zi din călătoria sa iniţiatică, s-a hotărât să rămână. A creat o asociaţie şi strânge fonduri pentru cetate, mai ales din Germania. A reuşit să atragă şi alţi muncitori.  Parteneriatul cu Fundaţia Mihai Eminescu Trust a fost şi este un succes. Momentul cel mai bun a fost anul 2007, când Sibiul a fost capitală culturală europeană. Turiştii au venit în număr mai mare iar donaţiile au crescut. Cetatea a renăscut şi are promisiunea unui viitor bun. Dacă aveţi drum prin zonă, nu strică să-i faceţi o vizită. Bateţi la poarta din lemn şi întrebaţi de Sebastian, neamţul de la Apold. Veţi fi întâmpinaţi cu ospitalitate şi multe informaţii. Dar, dintre toate, rugaţi-l să vă spună cu lux de amănunte Povestea Calfelor Călătoare.

3 comments

  1. Salut,

    Te-am urmărit pe un alt forum, anul trecut, dar acolo ai strâns și ai împachetat repejor, înainte de a apuca să interacționăm mai cu spor 🙂
    Nu-i bai, nici eu n-am timpul liber pe care mi l-aș dori, sunt convins că nici tu nu stai mai bine la capitolul ăsta … M-a impresionat plăcut povestea ta, Sibiul e un oraș care are un loc special în sufletul meu, îl iubesc tare mult și mi se pare că este un exemplu de reușită a oamenilor gospodari care-l conduc și care-au știut să-l pună în valoare. De Sibiu 2007 – nu mai zic, a fost momentul lor de glorie, sper că vor veni și altele. Am studiat cu atenție și istoria breslelor sibiene (26 la număr parcă, la apogeul lor din perioada medievală), și am văzut și Casa Calfelor din Sibiu, în spatele Bisericii Evanghelice. Despre cetățile săsești medievale, ce să zic … niște minunății arhitecturale, rămase aici cadou din partea comunității germane. Păcat că nu știm să le păstrăm. În ritmul actual de degradare, vor rămâne doar prin albumele de fotografii. De admirat devotamentul prietenului tău, care încearcă din răsputeri să facă totul pentru salvarea uneia din ele. Îmi vine în minte un exemplu similar, cetatea de la Axente Sever, integral renovată de un olandez, care a adus meșteri artizani de-acasă pentru lucrările de renovare. Ghidul ne-a spus că n-a permis folosirea sculelor electrice, totul s-a făcut manual.. un remember în timp, o cinstire adusă generațiilor care au ridicat-o acum mai bine de 7 secole.

  2. Salut Dan,

    Probabil știi și de ce am împachetat atât de repede … nu din cauza timpului liber … știu de olandezul de la Axente Sever, când am ajuns acolo lucrările erau în toi. Olandezul era plecat, dar am aflat de el de la un muncitor. E totuși trist că lucrurile se mișcă datorită unor străini care vin să ne amintească ce patrimoniu valoros avem, care repară ce este de datoria noastră să reparăm … no comment.
    Liliana – nu o dată am făcut pe ghidul în București pentru prieteni străini și mai mereu am descoperit lucruri noi. Dacă știi cum să-l privești, orașul tău poate fi surprinzător de interesant. Și nu ne vom mai mira când australianul ne va spune (Bucharest …? Great city!) – asta mi s-a întâmplat în Sydney. Era un tip în metrou, cu care am intrat accidental în discuție, deci nu avea motiv să ne perie …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *