Instant Search

De pe munte – O vară toridă în Făgăraş

This slideshow requires JavaScript.

Zilele trecute m-a întrebat un prieten de ce nu scriu şi despre incursiunile de altădată de pe munte. Chiar aşa … de ce nu? Răsfoind albumele vechi (pe hârtie fotografică … de), am găsit o însemnare din ’98 inserată printre  poze şi m-am gândit că nu ar fi rău să o pun pe tapet.

 

Era în vremea când bântuiam munţii mult mai des ca acum, cu rucsacul şi cortul în spate. Serile la foc (ce putoare de fum ieşea din noi cînd debarcam acasă, după o săptămână de munte), mămăliga şi fasolea cu cârnaţi, uite ursu’, nu e ursu’, berea de la cabană … numai cine a fost acolo sus înţelege aceste lucruri. Nu eram noi mari alpinişti sau montaniarzi de top, dar eram în natură şi ne plăcea. Să ne întoarcem însă la povestea noastră. A fost în vara lui 1998, una din cele mai toride din ultima perioadă, cel puţin acolo, sus. Ne-am hotărât pentru acel an la un Făgăraş şi ca de obicei l-am lăsat pe Văru’ să facă traseul, important era ca ziua plecării să vină cât mai repede.

Am încercat să aduc unele completări pentru că, deşi au trecut 12 ani, îmi amintesc perfect tot traseul. Iată ce scriam atunci:

 

Făgăraş 1998

Perioada: 1-8 august
Membri: Angelo (Iedu’), Cristi (Văru’) şi, cu voia dumneavoastră, Cătălin (Badger)
Obiective: creasta de est a Făgăraşilor, cu atingerea vârfului Moldoveanu
Echipamente: cort, saci de dormit, izoprene, primus, ţoale, păpica, lanterne, aparate foto pe film (Canon, Orizont), hărţi, izmene, bocanci, alarma lui Văru’, bombardelele lui Văru’ (anti urs) şi alte nimicuri, în special cărate inutil de acelaşi Văru’.
Vremea: nemaipomenită

 

Ziua 1 – Bucureşti – Ucea – Arpaşu de Sus – Cârţişoara – aproape de Bâlea Cascadă

Pornim din Bucureşti pe la ora 9 cu un accelerat spre Ucea, unde coborâm pe la prânz. Ratăm la mustaţă un autobuz care ne-ar fi dus până în oraşul Victoria. De acolo, accesul în munte ar fi fost mult mai facil. Asta e, pornim la drum perpedes. Parcurgem 6 km pe şosea până la Arpaşu de Sus, fără ca cineva să răspundă la autostopurile noastre. Până la Cârţişoara mai facem încă 7 km pe o căldură înăbuşitoare. La intrarea în sat îmbucăm ceva la margine de drum şi ne adăpăm cu apă rece din fântâna unui localnic. Avem noroc, găsim pe cineva care ne promite că ne duce cu maşina până la Bâlea Cascadă. Are o rablă hodorogită, dar tot e bună decât pe câmpie cu soarele-n cap. Pe drum se tot laudă: “Domne, păi locurile astea de la noi sunt beton armat!” (zisă de câteva ori). După 10 km îşi aduce brusc aminte că nu mai are benzină şi ne dă jos. Ne ia cât nu face (al naibii hoţoman, cu locurile tale beton), mai bine ne scoteam dacă o luam de capul nostru. Nu avem ce face şi ne continuăm drumul, până la cabană mai sunt alţi 10 km. Prima zi e totdeauna dificilă, pentru că nu avem antrenament iar rucsacul e cel mai greu, plin cu mâncarea de care aveam să scăpăm pe parcurs.

Se face însă 8 seara şi Văru’ cam dă semne de oboseală, dar Iedu’ insistă să continuăm. O luase serios înainte, nu s-a oprit la strigătele mele aşa că l-am lăsat să se ducă, am tras pe dreapta şi am pus cortul. Mămăliga caldă a fost extrem de binevenită, după o zi întreagă de mers prin arşiţă şi praf. Ne-am nimerit din păcate lângă câteva familii cu copii care au zdrăngănit manelele dar, la cât de obosiţi eram, nu mai conta. Am dormit tun.

 

Ziua 2 – Bâlea Cascadă – Bâlea Lac – Lacul Capra – Refugiul din Fereastra Zmeilor

Strângem cortul, plecăm spre Bâlea Cascadă şi, ca să scurtăm, o luăm prin pădure. Reuşim să mai câştigăm 6 km de Transfăgărăşan în doar 30 de minute. Vremea e deosebit de frumoasă. Dealtfel, toate zilele petrecute atunci în Făgăraş au fost incredibil de senine, unele dintre ele fără niciun nor pe cer. Cu puţin timp înainte de a ajunge la cabană, dăm de Iedu’ pe potecă. Venise, cică, să ne ajute la bagaje. Până la Bâlea Cascadă îi fac salata de rigoare, cum că de ce nu s-a oprit, obraz de camarad, că nu mai pupă cu noi data viitoare etc. Ajunşi la cabană, decidem să intrăm mai repede în masiv şi luăm telecabina până la Bâlea Lac. De sus din telecabină se vede Făgăraşul ca-n palmă. Tragem câteva poze cu cascada şi împrejurimile.

La Bâlea Lac ne oprim la fosta vilă a lui Ceauşescu, Paltinu, însă preţurile ne gonesc repede de acolo. Ne odihnim lângă ruinele fostei cabane Bâlea care tocmai arsese. Pornim urcuşul către Capra. De sus se vede valea Bâlei şi traseele din împrejurimi. Ajungem la lac şi găsim primele limbi de zăpadă netopită. Cineva e cu schiurile (în august). Ne fotografiem la Monumentul Alpiniştilor, apoi ne continuăm drumul. Ajungem la Fereastra Zmeilor sub vârful Arpăşel unde, pe zăpadă, vedem 5-6 capre negre. Zona este superbă, e o linişte care ne ţiuie în urechi. Refugiul e bine întreţinut. Băgăm o supă la primus, apoi stăm la poveşti până seara târziu. Înnoptăm, după o baie răcoritoare într-un pârâu din apropiere.

 

Ziua 3 -Fereastra Zmeilor – La Trei Paşi de Moarte – Nerlinger – Parul de Fier – Fereastra Podragului – Viştea – Moldoveanu

O zi perfectă pentru ascensiuni la înălţime. Pornim devreme, începând cu ziua asta Văru’ ne trezea pe la 7 dimineaţa pentru că mergea mai greu (la câte nebuneli căra în rucsacul ăla al lui …) şi vroia să câştige timp. Iar soarele era din ce în ce mai puternic. Plecăm. Încă de la început, o capră neagră ne deschide drumul. Trecem de Fereastra Zmeilor ( o deschizătură în stâncă) şi ajungem în locul numit “La Trei Paşi de Moarte”. Pe vreme rea, locul îşi merită din plin numele, fiind destul de dificil, o creastă ascuţită parcursă pe deasupra. Chiar şi pe vreme bună solicită un maximum de atenţie. Trecem şi, pe măsură ce înaintăm, se deschid alte privelişti. Lăsăm în urmă monumentul Nerlinger, Parul de Fier şi, după un urcuş pe lângă vârful Mircii, ni se deschide în faţă cel mai înalt punct al ţării, trapezul masiv Viştea-Moldoveanu.

Până atunci însă admirăm unul din cele mai frumoase lacuri din Făgăraş, Podul Giurgiului. E fascinant, are tente verzui datorită gheţii care, în plin august, îl acoperă pe jumătate. Aici facem un popas, mâncăm biscuiţi şi luăm apă din lac.

Trecem pe lângă Fereastra Podragului şi căutăm cu privirea în vale cabana Podragu. Ajunşi la baza Viştei, ne descurajăm privind panta foarte înclinată pe care urma să o abordăm, dar nu avem încotro. Tragem aer în piept şi, după o oră de efort, ajungem pe vârful Viştea, al treilea din ţară cu cei 2.527 metri altitudine, după Moldoveanu şi Negoiu. Eu şi Iedu’ ajungem primii, Văru’ e ceva mai jos. Ne lăsăm rucsacii pe Viştea şi o pornim spre Moldoveanu. Pe 3 august 1998, la ora 16 eram cei mai înalţi oameni din ţară, la 2.544 metri. Obosit, Văru’ rămâne pe Viştea. Ne facem semne şi marcăm momentul prin urlete de bucurie, căci pentru noi înseamnă ceva.

Deşi cerul se acoperise de nori, aceştia erau deasupra noastră aşa că am putut admira spectacolul imaginii piscurilor făgărăşene. A fost o senzaţie de neuitat, privind către atâtea vârfuri şi ştiind că suntem deasupra tuturor.

Coborâm pe partea cealaltă a versantului şi ajungem imediat la refugiul Viştea, unde ne-am decis să înnoptăm. E bine, suntem singurii turişti. Fiind pe creastă, apa era destul de puţină aşa că am coborît cu Iedu’ până într-o vale să ne umplem bidoanele. Această operaţiune plus drumul dus întors aveau să ne mai coste o oră … dar aveam apă. Până spre seară, refugiul se umple de turişti, dar ne înghesuim şi avem loc. Unul din ei a sforăit toată noaptea şi nu l-a lăsat pe Văru’ să doarmă.

 

Ziua 4 – Viştea – Fereastra Mare a Sâmbetei – Vf.Urlea – Dara – Curmătura Zârnei

Plecăm dis de dimineaţă, soarele fiind deja pe cer. Văru’ o taie primul, luându-şi un avans consistent de un sfert de oră. Va fi cea mai caniculară zi din toate cele petrecute pe creastă. Întreg traseul a fost un amestec de urcuşuri şi coborâşuri, cred că am traversat 10-15 culmi şi văi. Intrasem deja în ritm iar rucsacul nu mai atârna ca la început. Treptat, muntele îşi pierde din masivitate şi înălţime, culmile sunt mai domoale.

Din Fereastra Mare a Sâmbetei se poate vedea cabana Sâmbăta, jos în vale. Noi ne-am continuat drumul mai departe către Zârna. Pe drum întâlnim un grup numeros de cehi (aproximativ 30 de oameni). Ajunşi pe vârful Urlea, admirăm o ultimă panoramă spre vest cu vârfurile mari din Făgăraş, în mijlocul cărora tronează Moldoveanu. E incredibil cât de mult am mers, am plecat de sub el de dimineaţă. Din acelaşi punct, întorcându-ne privirile către est, se vede clar brâul stâncos al Pietrei Craiului, unde aveam să ajungem a doua zi. Jos, în vale se oglindeşte superbul lac Urlea. Pe Iedu’ îl apucă pofta de căţărat pe stânci. Pe drum ni se alătură un călător solitar din Ploieşti, un tip la vreo 50 de ani. Ajungem la refugiul din Curmătura Zârnei, o minge din plastic dur, aflat pe un platou deschis. E ok înăuntru, dar nu mai are uşă. Timp de 4 ore ne adăpostim la umbra refugiului, din cauza soarelui care ardea ca un cuptor. Deja eram arşi de soare iar urechile ni se pârliseră. Mai târziu, când vipia s-a domolit, am coborât în vale şi am făcut o baie generală în pârâu. Am mai spălat şi ceva din boarfe. Spre seară, primusul Iedului şi-a făcut datoria, oferindu-ne o binemeritată mămăliguţă cu brânză. Iar pentru că Văru’ e radioamator şi are aparatul la el, am prins un meci şi până aproape de miezul nopţii am stat la palavre.

 

Ziua 5 – Curmătura Zârnei – Refugiul Berevoiu – Vf.Comisu – Rudăriţa – Cabana Plaiul Foii

Părăsim refugiul la 6 dimineaţa, îl lăsăm pe nenea din Ploieşti să doarmă. Ne aşteaptă un traseu de 13 ore şi vremea nu părea să se schimbe, deşi la acea oră era destul de răcoare. Deja începeam să simţim pe feţe arşiţa zilelor anterioare. Văru’ a fost ceva mai prudent, a mers în tot acest timp îmbrăcat de sus până jos. Cum eu şi Iedu’ am stat numai în şort şi tricou, la final arătam ceva mai rău ca tractoriştii. Inexplicabil, Văru’ s-a trezit cu botul umflat şi arăta ca o maimuţă de circ. L-o fi pupat vreun şobolan azi noapte. Plecăm. După ceva timp, părăsind Făgăraşul, vedem în zare pe dreapta lacul Pecineagu. În depărtări distingem chiar vârfurile din Iezer (vf.Roşu, Iezerul Mare).

Trecând pe lângă ultimul vârf din Făgăraş, Comisu, începem să pierdem din altitudine, iar după un timp intrăm în pădure, pe care n-am mai văzut-o de trei zile. Ne îndreptăm spre Rudăriţa, cu destinaţia Plaiul Foii. Ne propunem ca în următoarea zi să urcăm în Piatra Craiului. Depăşim Rudăriţa (un cătun de ţigani) însă vremea se schimbă brusc şi până să ajungem la cabană, ne prinde furtuna pe drum. Una destul de sumbră, cu nori negri şi fulgere, ceea ce ne-a făcut să mărşăluim în mare viteză. Tipul solitar ne ajunge din urmă, merge mai tare ca noi. Ajunşi la cabană, aşteptăm o oră până se opreşte ploaia ca să campăm. Era ultima dată în acea săptămână când puneam cortul. Piatra Craiului nu prea se mai vedea, punând deja sub semnul întrebării ascensiunea de a doua zi. Un pepene la cabană, o bere la cort şi ziua se termină fără istoric, zona este murată. Şi, colac peste pupăză, e înghesuială în cort.

 

Ziua 6 – Cabana Plaiul Foii – Zărneşti – Braşov – Bucureşti

Ultima zi petrecută în munte. Deşi ne propusesem să mai rămânem să urcăm în Piatra Craiului (timp aveam berechet, era abia joi), de dimineaţă ne-am trezit pe o ploaie mocănească de munte. Totul în jur era ud iar de urcat nici nu se punea problema. Turiştii plecau şi ei rând pe rând, dezamăgiţi de vremea ce se schimbase brusc. Pe la prânz am prins o ocazie cu un ARO, care ne-a dus până în Zărneşti la gară. Ne-a luat mult mai onorabil decât domnul “beton armat”. De acolo am luat un mototren (o chestie gen tramvai, foarte cochetă, care avea un singur vagon şi mergea pe şine) cu care ne-am reîntors în lumea civilizată, în Braşov.

Drumul până la oraş a fost interesant, delectaţi fiind de priveliştile pitoreşti de afară şi acompaniaţi la difuzoare de cei de la Genius (erau atunci la modă). Afară începuse să se lumineze dar era cam târziu să ne întoarcem. Am tras în gară la Braşov la o cârciumă obosită, după care ne-am urcat în tren şi direcţia Bucureşti. Aventura s-a încheiat.

2 comments

  1. aaa, mi-ai adus aminte de copilarie cand ma cataram pe vf negoiu si pe la lacul avrig si cand caram un rucsac pe care azi nu stiu daca as reusi sa-l mai duc din casa pana la statia de autobuz, daramite pana la gara si apoi pe munte! Si de Cozia si de "stagii" pe munte cand faceam karate – vorba vine, ca pe munte ne suiam numai de plimbare si de cantat la foc de tabara, ca stagii de pregatire n-am mai facut niciodata… Pfui, ce vremuri faine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *