Instant Search

Jurnal de Nepal (episodul 1)

This slideshow requires JavaScript.

Plecarea şi pierderea bagajului în aeroportul din Kathmandu. Primul contact. Thamel, cartierul turistic. Namaste, pe ritmuri nepaleze.

 

În sfârşit, cele 6 luni de aşteptare s-au terminat, a sosit ziua cea mare. Dacă anul trecut am plecat în China direct de la birou, întinzând timpul la maxim, cu şanse reale de a pierde avionul, de această dată am luat-o mai uşor şi ne-am luat zi liberă. Plecare din vreme la aeroport, timp suficient pentru a ne împacheta bagajul în ţiplă şi a ne întâlni cu restul grupului. Trebuie spus că o parte a optat cu Qatar Airways, iar cealaltă, în care ne aflam şi noi, a preferat varianta low cost, la aproape jumătate de preţ. Aveam să ne întâlnim în Kathmandu şi să facem joncţiunea în Thamel, unde urma să fim cazaţi. La aeroport ne-am întâlnit cu Dragoş, reprezentantul agenţiei de turism care a organizat expediţia. Ne-a înmânat asigurările medicale (absolut obligatorii pentru o ţară ca Nepalul) şi ne-a urat drum bun, asigurându-ne că la Kathmandu ne va prelua ghidul nepalez. Am descoperit cu plăcere un Otopeni schimbat. Nou construita aripă arată foarte bine, atenuând ciudata impresie a unui aeroport de mâna a doua.

Am zburat pe ruta Bucureşti – Istanbul cu Pegasus, apoi Istanbul – Sharjah (Emiratele Arabe Unite) şi mai departe către Kathmandu cu Air Arabia. Prima companie, Pegasus (turcească), ne-a lăsat o impresie foarte bună. Distracţia a fost la decolare, când instrucţiunile plictisitoare executate de obicei de însoţitorii de bord au fost înlocuite de cele ale copiilor, costumaţi identic, într-un film simpatic derulat pe monitoare. Confortul din Air Arabia a fost superior, chiar mai bun decât în avioanele altor companii de linie, datorită locului generos dintre scaune. Timpul a trecut mai greu pe aeroportul Sabiha din Istanbul, cele 5 ore de tranzit fiind destul de greu de suportat. Mult mai rapid s-a desfăşurat transferul pe Sharjah. În jumătate de oră eram în Airbusul ce avea ca destinaţie capitala Nepalului. Pe măsură ce schimbam avioanele, pasagerii erau cu totul diferiţi. Jellabiya şi Saree erau tot mai des întâlnite. Un ultim zbor de 4 ore şi iată-ne aterizând pe Tribhuvan Airport, poarta aeriană de intrare în una din cele mai sărace ţări ale lumii.

Deşi e singurul aeroport internaţional din ţară, Tribhuvan (denumit după unul din cei mai importanţi regi ai Nepalului) este mai degrabă un loc rudimentar, sărăcăcios, dar destul de măricel. Există o zonă separată pentru zborurile interne şi cele către Everest. Am păşit pe pământ nepalez cu gândul de a rezolva rapid formalităţile vamale şi a ne transfera la hotel. Dar socotelile noastre nu s-au potrivit cu ritmul extrem de lent al vameşilor nepalezi, mândri posesori de căciuliţă tradiţională pe cap. Pe lângă cele două formulare obligatorii a trebuit să plătim aproximativ 460 rupii de căciulă (104 rupii la un euro) pe fotografii făcute ad-hoc într-un ministudio improvizat. Noroc cu o casă de schimb, singura din aeroport, pentru că ATM-urile nu funcţionau. A urmat o lungă coadă la controlul paşapoartelor, care s-a prelungit enervant de mult, datorită organizării total ineficiente a autorităţilor, care nu dispuneau de niciun computer, astfel încât întreaga operaţiune se desfăşura manual. Am avut totuşi noroc, pentru că dacă noi am stat la coadă aproximativ 45 de minute, cei veniţi cu Qatar Airways au suportat mai bine de două ore calvarul. Un timbru ameţit în paşaport, numeroase semnături şi iată-ne într-un final în Nepal. Namaste!

Repede la bagaje, să recuperăm bagajul şi să ieşim. Hmm … am crezut că am ajuns într-un depozit dintr-o periferie a unui orăşel de provincie, pereţii roşiatici din cărămidă jegoasă întărindu-ne convingerea că nu ne aflăm pe un aeroport internaţional, ci mai degrabă în autogara din Cucuieţi. Bagajele veneau buluc unul peste celălalt, pe o bandă îngustă, şerpuind într-o dezordine de nedescris. Spaţiul mic era prompt gestionat de un nene uscăţiv care culegea sarsanalele căzute aleator de pe bandă şi le depozita profi direct pe caldarâmul prăfuit, sortându-le în funcţie de compania aeriană, după un algoritm numai de el ştiut. Company, sir …? Air Arabia? Here! A început căutarea febrilă a bagajelor, într-un haos de nedescris. Toată lumea le-a găsit, mai puţin noi. Nervi, ture inutile pe lângă bandă, ocolind mereu pe acelaşi nene care ne întreba imperturbabil, cu zâmbetul pe buze: Company, sir …? E clar, nu-l mai găsim, în haosul ăsta ori a pus careva mâna pe el şi dus a fost, ori e pe undeva prin Sharjah. Nu voi înţelege niciodată de ce bagajele nu se predau la fel ca la plecare, nominal cu prezentarea tichetului. Oricine poate lua orice bagaj pofteşte, dacă se mişcă repede. Iar aici, în Kathmandu, haosul favorizează aceste practici.

Am completat formularul de pierdere a bagajului, inventariind în gând conţinutul şi convinşi fiind că operaţiunea este absolut inutilă, comunicarea cu cei de la birou fiind extrem de anevoioasă. Mai mult, nici roamingul nu ne mergea în această ţară. Restul grupului ne aştepta de ceva timp. Raj, ghidul nepalez s-a oferit să ne ajute cu telefoane în găsirea bagajului. Până atunci urma să rezistăm cu ce aveam pe noi şi cu chiloţii de schimb din bagajul de mână, luaţi ca măsură de prevedere pentru astfel de situaţii. Suntem însă născuţi într-o zodie norocoasă. Ajunşi la microbuz, în timp ce bagajele celorlalţi erau urcate pe acoperiş, cum-necum, l-am recunoscut pe al nostru …! Inimaginabil, ce căuta aici? Se pare că cineva din grupul nostru l-a confundat, dând naştere la cele întâmplate mai sus. După întoarcerea în terminal pentru recuperarea bagajului colegei, am pornit într-un final în Kathmandu, direcţia Thamel.

Drumul către hotel ne-a dus printr-un oraş rupt parcă din altă realitate. Kathmandu a fost până de curând singura capitală din lume ce nu beneficia de canalizare. Impresia generală a fost că nici acum nu prea există aşa ceva. Străzile înguste sunt ultimul răcnet în materie de jeg. Pline de gunoaie şi mirosuri pestilenţiale, case părăginite, puradei jegoşi şi dezbrăcaţi. Ricşe, motociclete şi maşini din altă epocă, încrucişându-se haotic într-un amalgam de praf, acompaniate de claxoane interminabile, pe mii şi mii de tonalităţi. O maimuţă şchioapă îşi face apariţia pe un maidan, alergând încordată, cu privirea în toate părţile. Un poliţist “dirijează” pe post de semafor o circulaţie care pare să nu respecte nicio regulă. Văleleu, unde am ajuns? Intrăm pe alte străzi şi mai înguste, dar parcă mai puţin împuţite ca celelalte. Gălăgia şi traficul cresc în intensitate. Suntem în Thamel, cartierul backpackerilor, montaniarzii ce pleacă pe munte. Aici vom găsi în următoarele zile o lume aparte, plină de străini, comercianţi, vânzători ambulanţi, ricşari şi pierde vară.

Ne cazăm. Stăm la Vaishali, un hotel de 4* ce pare ok, deşi nu se compară nici măcar cu unul de 2* din Europa. Apa de la robinet este gălbuie, la toaletă ai impresia permanent că nu ai tras apa. Pe toată perioada şederii în Nepal am folosit apă îmbuteliată pentru băut şi spălat pe faţă şi pe dinţi. Am ieşit în oraş. Thamel este extrem de animat, aici poţi găsi absolut tot ce vrei. Restaurante locale sau europene, farmacii, supermarketuri, librării (mari, multe şi foarte bine aprovizionate), magazine cu echipament montan (de aici poţi pleca în Himalaya dotat de la A la Z), standuri cu muzică de orice fel, de unde se revarsă în plină stradă hipnoticele mantre amestecate cu muzica occidentală de ultimă oră. Frizerii în aer liber, vânzători ambulanţi de fructe, bucătării ambulante nu prea îmbietoare. Labirintul de străzi este greu de cartografiat, nici hărţile nu prea ajută, aşa că ne avântăm precaut doar în vecinătatea hotelului.

Suntem invitaţi la o cină de bun venit, la un restaurant nepalez aflat în afara Thamelului, întâmpinaţi cu un călduros Namaste! şi marcaţi în frunte cu vopsea roşie, semnul binecuvântării hinduse. Acest Namaste este un salut pe care îl vom auzi de sute de ori în următoarele zile, oriunde ne vom afla. Este în acelaşi timp o formulă de bun venit, de salutare, de mulţumire. Ne-am aşezat ca la nuntă la o masă lungă şi plină cu veselă şi tacâmuri din alamă. Am făcut cunoştință cu mâncarea tradiţională nepaleză, Dal Bhat, omniprezentă la orice masă, fie mic dejun, prânz sau cină. De asemenea, delicioasele Momo, găluştile umplute cu carne asemănătoare colţunaşilor (dumplings) chinezeşti. Am degustat o băutură alcoolică ce semăna izbitor cu palinca noastră. Berea nepaleză este foarte bună, îndeosebi marca Everest.

Ne-am distrat întreaga seară pe ritmuri şi dansuri tradiţionale. Prima zi se termina triumfal, iar vacanţa începea promiţător. Ne-am întors în Thamel. După o noapte nedormită pe drum, am dat stingerea devreme. Trebuia să fim în formă, începea aventura prin Nepal.

Suggested Posts

2 comments

  1. Suna mai rau ca in India ce povestiti acolo 🙁 Si noi am stat la hotel de 4 stele in India si era de-a dreptul impecabil, adica nu aveam probleme din astea cu apa galbena, toalete mizere and stuff. A, ca si noi ne-am spalat pe dinti tot cu apa imbuteliata cat am stat acolo e alta poveste, ne speriase tot ce citisem si am vrut sa mergem la sigur :-))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *