Instant Search

Maramureş de poveste – Veselie la Săpânţa

This slideshow requires JavaScript.

“Sub această cruce grea, zace biata soarca mea.
Trei zile de mai trăia, zăceam eu şi citea ea.
Voi care treceţi pe aici, încercaţi să no treziţi,
Că acasă dacă vine, îi arăi cu gura pă mine.
Da aşa eu m-oi purta, că-napoi n-a înturna.
Cei care citiţi aici, ca mine să nu păţiţi,
Soacră bună vă găsiţi, cu ea bine să trăiţi.”

 

Dacă am fi toţi la fel de bine dispuşi în faţa morţii ca sătenii din Săpânţa, probabil că astfel ne-ar fi mult mai simplă viaţa. În orice caz, nu ştim dacă asta era intenţia sculptorului Pătraş, întemeietorul cimitirului cel vesel din sat. Cu siguranţă că nici nu s-ar fi gândit însă la notorietatea de care avea să se bucure peste ani un simplu ţintirim maramureşan pierdut prin nordul ţării. O notorietate care a depăşit cu mult graniţele sale, un simbol al Ţării Maramureşului, o tradiţie care se poartă şi azi şi care va dăinui peste decenii, atâta timp cât omul va fi muritor. Dar oare Cimitirul Vesel mai este azi pentru muritorii de rând …?

Din Bârsana până în Săpânţa sunt 40km cu trecere prin Sighetul Marmaţiei. Ajunşi la faţa locului, suntem întâmpinaţi la intrare de un chioşc din lemn iar o tanti ne cere socoteală de bilete. Ca să vezi, cimitirul nu mai e cimitir, acum e obiectiv turistic, trebuie să plăteşti ca să te plimbi printre morminte. Întrebarea care îmi vine în minte este referitoare la destinaţia încasărilor: oare actorii principali (cei care nu se văd) primesc la căpătâi o lumânare din aceşti bani sau măcar o rugăciune pentru liniştea sufletului …? Cu ceva similar îl chinuiam pe părintele care încerca în armată să ne ţină ore de religie. Economişti fiind, aveam tot felul de întrebări incomode gen cum se contabilizează cutia milei sau, dacă se impozitează acatistele, o parte din rugăciuni merg către buna funcţionare a statului …?

Dar să ne întoarcem la Săpânţa. Cimitirul este vechi, iar primele cruci personalizate cu epitafuri au apărut prin 1935, când un localnic de-al locului, sculptorul în lemn Stan Ioan Pătraş a descoperit o nişă neobişnuită în meseria practicată. Compuse din versuri simple, poemele evocă la persoana întâi detalii importante din viaţa decedatului, cum ar fi meseria, pasiunile ori viciile sale sau în unele cazuri motivul morţii. Limbajul este arhaic, specific locului, adeseori cu tentă umoristică (de aici şi numele cimitirului), câteodată cu greşeli gramaticale (dar ce mai contează când este scris pe o cruce?). Unicitatea cimitirului este dată de modul de prezentare al fiecărei cruci – din lemn de stejar, cu desenele şi textul scrise în relief, pe ambele părţi, totul pe un fond albastru, culoare care a devenit un etalon, fiind cunoscută ca albastru de Săpânţa. Fiecare cruce are un acoperiş deasupra, element tradiţional al Maramureşului. Celelalte culori nu sunt alese la întâmplare. Roşul semnifică pasiunea, galbenul – feritilitatea, verdele – viaţa, iar negrul – moartea. Ele se împletesc armonios pe crucea din lemn, alături de motivele geometrice tradiţionale.

De-a lungul vieţii, Stan Ioan Pătraş a sculptat mai bine de 700 de cruci. În 1977 îşi încheie socotelile cu viaţa şi îşi găseşte în Cimitirul Vesel de la Săpânţa un loc binemeritat, în primul rând, chiar la ieşirea din biserică. Casa în care s-a născut şi a locuit devine muzeu şi este întreţinută de urmaşul său, Dumitru Pop. Dealtfel, fascinant este că marea majoritate a celor care se odihnesc în cimitir au purtat numele de Pop şi Stan, ca o mare familie. Iar acest aspect l-am remarcat în majoritatea cimitirelor prin care am trecut în Maramureş. Intrând într-o construcţie mică de lemn unde se vindeau souveniruri, dau de un nene care restaurează câteva cruci. Nu ştiu dacă era chiar acel domn Pop, dar probabil că dacă nu-l chema astfel cu siguranţă se numea Stan. Mă bag în vorbă cu el şi aflu că, periodic, crucile trec printr-un proces de refacere. Culorile se pierd în timp şi se împrospătează, ceea ce explică de ce cimitirul este permanent viu colorat. Din lipsă de timp, nu reuşeşte să restaureze decât 60 de cruci anual. Ţinând cont că sunt aproximativ 800, înseamnă că o dată la 13 ani, fiecare cruce intră la revizie.

Impresionează numărul celor care au murit în accidente de maşină, tractor sau alte acareturi motorizate, majoritatea tineri, mulţi dintre ei copii. O tanti ce amenajează un mormânt ne spune că mai există un cimitir în sat, în care sunt înhumaţi bătrânii şi cei mai săraci. No, aici îs ăi tineri, ce or avut bani de îngropat. Vasăzică, celebritatea se cumpără şi după moarte. Ca să fii cunoscut în sat şi citit de turişti (cu şanse mari să apari pe blogurile de travel) trebuie să cotizezi ceva ca să ai privilegiul de a deţine garsonieră cu uşă în tavan tocmai în celebrul cimitir. O chestiune de statut cu care cel în cauză păşeşte tragicomic în lumea cealaltă. Şi iarăşi mă întreb … câţi dintre cei de aici au fost săpânţeni?

La ieşirea din cimitir dăm de o adevărată industrie. Nu se mai vând lumânări sau buchete cu număr par de flori, ci tot felul de souveniruri: straie şi clopuri maramureşene, magneţi şi farfurii artizanale, cruci sculptate, similare cu cele reale de vis-a-vis (mai lipsea un mic mormânt alături şi eventual decedatul sculptat înăuntru), multe alte prostioare şi nelipsita horincă, vandută la suprapreţ şi promovată intens cu un dop de degustare. Foarte interesant, dar nu ne-a tentat. Costumele sunt frumoase, dar destul de scumpe, deşi aveam să aflăm mai târziu că erau cele de slabă calitate, pentru că unul original care se transmite din generaţie în generaţie ajunge să coste mii de roni.

Nu părăsim Săpânţa fără să vizităm cea mai înaltă mănăstire de lemn din lume. Crucea din vârf taie văzduhul la înălţimea de 78 de metri, mai sus decât flacăra Statuii Libertăţii. Biserica originală, ridicată pe vremea Dragoseştilor se afla în satul Peri, acum pe teritoriul Ucrainei şi a avut un rol important în timp. Acolo a fost sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului timp de mai bine de trei secole. Distrusă în 1703, a fost reconstruită la începutul noului mileniu în satul Săpânţa, nu departe de Cimitirul Vesel. Un complex comercial se construieşte în imediata sa vecinătate, amintind de expansiunea celui de la Bârsana. Se poate urca până la primul nivel, iar pentru o fotografie de ansamblu va trebui să vă retrageţi serios dacă nu aveţi în dotare un obiectiv superangular. Ne întoarcem spre Sighet, trecând pe lângă Cimitirul Săracilor, ca o prefaţă la noul obiectiv ce urma să-l vizităm, unul cutremurător, plin de adevăr şi învăţăminte.

3 comments

  1. Mi-ai amintit ca mi-am cumparat si eu o cruce din aia frumoasa de Sapanta, drept amintire. Doar ca a ramas in cutia cu amintiri in Iasi, n-am mai reusit sa o aduc la Sibiu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *