Instant Search

Maramureş de poveste – Tăurile din Hoteni

This slideshow requires JavaScript.

Ne continuăm plimbarea prin ţinutul plin de farmec al Maramureşului. Azi vom merge la Hoteni, unde se spune că sunt cele mai frumoase porţi sculptate în lemn. Nu departe se află satul Deseşti, aşa că vom da o tură să vedem biserica din sat.

 

Drumul o ia spre vest, părăsind Valea Izei. Satul Bârsana se prelungeşte până departe, pierzându-se treptat printre colinele înverzite. Ne îndreptăm spre Văleni. După ce trecem un deal mai răsărit, ni se deschid pe partea cealaltă panorame spectaculoase, cu fâneţe proaspăt cosite şi căpiţe aruncate ici-colo. Până săptămâna trecută, vremea a fost cam capricioasă, dar odată cu sosirea noastră s-a îndreptat, iar soarele strălucitor a îndemnat oamenii la coasă. Peste tot întâlnim localnici dotaţi cu cele trei instrumente de lucru – furca, grebla şi coasa. Îi găsim pe câmp, pe dealuri, pe bicicletă, la cârciuma din sat. E sezon de recoltă a fânului şi toţi, cu mic, cu mare s-au mobilizat în îndeplinirea anevoioasei îndeletniciri.

Ajunşi în Călineşti, GPS-ul o ia razna, se pierde şi ne duce pe drumul cel mai lung, prin Giuleşti, ocolind Ocna Şugatag. Nicio problemă, timp avem destul. Urmând direcţia către Baia Mare, ajungem în Deseşti, o mică localitate cunoscută în ghidurile turistice datorită bisericii sale din lemn, una din cele 8 din Maramureş incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Drumul e ca-n palmă, satul aproape pustiu, dar plin de capcane. În drum spre obiectiv, mă pomenesc cu un scuter că apare în viteză de pe o străduţă lăturalnică, cu doi pasageri călare. Surprins probabil şi el de apariţia mea, pilotul reuşeşte să oprească măgăreaţa în ultimul moment, chiar în dreptul portierei. Poftim, ce şanse sunt să faci un astfel de accident tocmai în văgăuna asta …? Mai departe, constatăm că drumul se închide şi trebuie să întoarcem. Sandeman dă înapoi pe o podeaţă şi cade cu o roată într-un şant din care iese cu greu. Îl privesc compătimitor în retrovizoare, înainte de a repeta şi eu manevra la indigo, picând în acelaşi şanţ. No comment, aşa tată, aşa fiu.

Biserica din Deseşti se află într-un cimitir vechi, aglomerat. Cum era de aşteptat, majoritatea decedaţilor se numesc Pop. Aici am întâlnit un mormânt neobişnuit, de aproximativ 4 metri lungime. Ai zice că l-au îngropat pe King Kong, în realitate însă, din lipsă de spaţiu, se pare că defuncţii au fost aliniaţi unul în lungul celuilalt şi nu alături. Biserica este micuţă, conform informaţiilor a fost ridicată în jurul anului 1780. Poartă hramul Sfintei Parascheva şi este renumită pentru picturile interioare. Vârsta sa înaintată ne este semnalată de mirosul puternic de lemn vechi ce îl simţim în apropiere. Pe acoperiş desluşim o cruce mare obţinută prin inversarea poziţiei şindrilelor. Biserica este închisă. În zonă se obişnuieşte să se lase în uşă un număr de telefon, în situaţia în care cineva doreşte să viziteze interiorul. La Deseşti era doar un indicator către o casă din apropiere, ce părea pustie. Probabil toată lumea e la coasă. Sau la cârciumă.

Luăm direcţia Hoteni, aflat la câţiva kilometri de cunoscuta Ocna Şugatag. O incursiune la pas prin sat în miezul zilei nu prea e de dorit, soarele bate cu putere aşa că admirăm porţile din maşină, la adăpostul aerului condiţionat. Hoteni nu diferă foarte mult de satele întâlnite până acum însă porţile sunt într-adevăr mai multe decât în alte părţi, poate şi datorită faptului că satul este aşezat pe o rută secundară. Aici chiar că nu găseşti ţipenie de om, nici pe stradă, nici în vreo curte. Câteva lucrări sculptate ne atrag atenţia. Urmăm calea pe un drum îngust care duce către o rezervaţie naturală numită Tăurile din Hoteni. Traseul auto este accesibil până într-un anumit punct, după care se merge la pas. Aflăm detalii de la primii cosaşi care ne ies în cale. Tăurile sunt la 3 minute, dacă o luăm de-a dreptul prin fâneaţa lor. Unul din ei se oferă să ne conducă. Întreb:

Nene, da’ în tăurile astea e ceva peşte …?
Apoi îi, da’ numa’ în primul, celălalt e mlaştină …
Şi e voie?
Sigur, nu-i bai …

Bună treabă. Sandeman, pescar convins, e în culmea fericirii. Are sculăria la el şi cum în Iza n-a prins nici măcar o fâţă, speră să-şi ia revanşa la Hoteni. În plus, o relaxare în natură pentru restul grupului nu ar strica, mai ales că afară e zăpuşeală. Ne înarmăm cu o parte din recuzita de pescuit, demnă de Operaţiunea Monstrul şi-l urmăm pe nenicul binevoitor. Eu rămân în urmă, ascultându-l politicos pe celălalt, mai bătrân, care tot încearcă să mă convingă să-i cumpăr o parcelă de teren. Are vreo 8.000 mp de fâneaţă şi nu mai poa’ să o lucre. Ajungem repede şi ni se deschide în faţă un mic paradis. Un ochete de lac, înconjurat de copaci, cu umbră, cu verdeaţă, cu maluri drepte şi tot ce trebuie. Inclusiv peşte, pe care-l vedem înotând alene printre bălării. Sandeman descarcă harnaşamentul şi se pune pe montat. Neinteresantă operaţiune pentru mine, prea puţin pasionat de dat cu băţu-n baltă. Ard în schimb de nerăbdare să văd celălalt tău. Am aflat de la nenicu’ că e populat cu floră carnivoră şi vreau să o fotografiez. Aşa că las pescarul în compania lui Andy, iau pe Renu şi mamiţa şi pornim în explorare.

Tăurile de la Hoteni, denumite şi Târnoavele plutitoare, formează o arie protejată, desfăşurată pe 15 hectare. Sunt compuse dintr-o mlaştină oligotrofă şi mai multe lacuri eutrofe, legate între ele prin canale. Întâlnim aici (generic vorbind, că noi nu prea am întâlnit mai nimic) vieţuitoare unice acestei regiuni, cum ar fi ţestoase de apă dulce, salamandre carpatice, brotăcei şi câteva specii de peşti. Turbăria care formează terenul mlăştinos al unuia din tăuri are o grosime de 2,5m şi pluteşte pe un lac cu o adâncime de 4m. Este total neindicată aventurarea prin mlaştini, ce se comportă asemenea unor nisipuri mişcătoare. Pentru traversare, s-a construit un pasaj cu pontoane din lemn, fixate direct pe suprafaţa mlăştinoasă, ce împiedică scufundarea. Din păcate, nici urmă de Roua cerului, cum mai este denumită planta carnivoră. Am găsit în schimb cireşe amare, multe şi foarte coapte, atât de coapte încât ajunseseră negre, mari şi extrem de dulci. Am uitat de tăuri şi plante carnivore şi am vandalizat copacii, la adăpostul crengilor şi a fâneţei necosite.

La întoarcere, constatăm că pescarii noştri au prins, ca de obicei, experienţă. Aşa se întâmplă când ai în dotare toate ustensilele posibile şi imposibile dar îţi lipseşte cel mai elementar accesoriu – momeala. Cum clasica râmă nu era de găsit pe lângă malurile lacului iar bălegarul lipsea cu desăvârşire, le-am sugerat să încerce cu cireaşă. Drept răspuns, deranjaţi pesemne şi de ţânţarii insistenţi, au decis plecarea. Foarte bine, noi ne-am făcut suma, cu burţile pline.

Ne întoarcem la pensiune şi după activităţi de cabană gen degustare (decentă) de horincă, huţa-n balansoar, badminton şi plimbare de seară la complexul din Bârsana, încheiem încă o zi tihnită pe plaiuri maramureşene. Ce greu e în vacanţă …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.