Instant Search

Maramureş de poveste – Tărâmul spiritual al Bârsanei

This slideshow requires JavaScript.

Nu te-ai aştepta ca într-unul din îndepărtatele sate maramureşene de pe Valea Izei să te întâmpine chiar raiul pe pământ, unde punctul central al vizitării îl reprezintă Mânăstirea cu acelaşi nume şi unde arată adevărata putere a credinţei. Un complex monahal de o frumuseţe ce nu poate fi redată în cuvinte, un loc în care simţi vibraţia rugăciunii şi pacea sufletească, confirmate în vechiul proverb care spune că omul sfinţeşte locul.

 

Începem incursiunea cu „bârsanele”, adică oile cu lâna bogată şi lungă, întâlnite chiar şi în prezent la tot pasul în ţinutul maramureşan, ce au generat încă din timpurile vechi un prenume foarte des folosit, anume cel de Bârsan, la origine însemnând ciobanul care avea grjiă de turmele de oi. Astfel apare înscris în istorie Satul Bârsana în anul 1326, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, emite dreptul de împroprietărire asupra pământurilor aferente satului, cneazului Stanislau Bârsan. Într-un alt document, acelaşi cneaz este numit fiul lui Bârsan. Un aspect foarte important este faptul că urmaşii săi reprezintă astăzi familiile de vază ale satului.

Prima însemnare a fost datată în anul de graţie 1390 iar viaţa monahală ortodoxă de aici a rezistat neîntrerupt până în 1791, moment în care aşezământul a fost predat bisericii greco-catolice de la Cernoc, ultimii doi călugări mutându-se la mănăstirea Neamţ. Dar după 600 de ani de la menţionarea lăcaşului şi după 200 de la încetarea existenţei sale, complexul de la Bârsana a renăscut în spirit ortodox, uluindu-şi vizitatorii cu frumuseţea sa. Mănăstirea poartă hramul Soborul Sfinţilor 12 Apostoli“, sărbătorit în fiecare an pe data de 30 iunie de către toţi sătenii şi pelerinii, special veniţi pentru această ocazie.

Gazdele noastre maramureşene ne-au povestit cum a pornit toată construcţia, în momentul în care actuala Maică Stareţă, împreună cu sora sa şi câteva viitoare măicuţe au venit aici din alte zone ale ţării şi s-au cazat la sătenii dispuşi să le găzduiască şi să le ajute. Au pornit totul de la zero, cu multă determinare şi muncă, deşi nu le-a fost deloc uşor. Din acel moment, mobilizarea bârsanilor a fost totală, au donat bani şi au muncit voluntar la construirea bisericii propriu-zise. Extinderea a fost apoi realizată treptat, după cum mărturisesc sătenii: “în fiecare an se mai îmbunătăţeşte ceva, se mai construieşte, mai este câte o idee nouă pusă în practică, astfel încât întreg satul pur şi simplu a înflorit de când a venit Maica Stareţă, având în vedere turiştii care vizitează complexul”.

Din punct de vedere architectural, ansamblul construit este opera unui vizionar, datorită faptului că în puţine locuri din România reuşeşti să întâlneşti unitatea şi frumuseţea designului construcţiilor ca a celor de la Bârsana. Dincolo de zidurile şi amenajările grădinilor se simte faptul că totul a fost gândit şi proiectat încă de la bun început în cel mai mic detaliu, în armonie perfectă cu spiritual tradiţional şi cu conceptul de calitate. Totul a fost construit din lemn, în tradiţia locală, numai cu meşteri din Bârsana, sub îndrumarea unui tânăr architect. Un spaţiu atemporal în care se intră prin bolta Clopotniţei, de fapt un turn înalt sculptat în lemn ce are la bază un mic magazin de obiecte bisericeşti, în care am găsit superbe icoane pictate pe sticlă de către măicuţe.

Punctul central este un izvor unde s-a se află Aghiasmatarul – locul în care se bea apă proaspătă şi aghiasmă, de aici pornind sub formă de raze de soare aleile pietruite spre celelalte construcţii ale complexului.

La orele serii începe slujba în biserica ridicată în stil maramureşan, ce pare că atinge cerul cu acoperişul său, iar vizitatorii se opresc să asculte rugăciunile măicuţelor, să aprindă o lumânare sau să lase un pomelnic. Te învăluie murmurul slujbei din biserică, stând pe băncuţele din apropierea sa, special aşezate între flori. De aici poţi cuprinde totul cu privirea: Altarul de vară, Stăreţia, chiliile, Casa artiştilor, Prăznicarul cu trapeza – locul unde se serveşte masa de sărbători, atelierele unde se pictează icoane pe sticlă şi se ţes covoare şi alte anexe gospodăreşti de o uluitoare frumuseţe. Farmecul locului este completat de troiţe şi de un pod ce traverseză un mic lac.

Slujba de seară s-a terminat, dar lumina unei zile călduroase de vară încă mai zăboveşte peste acoperişurile ţuguiate din lemn. În curtea mănăstirii câţiva turişti se plimbă, se fac fotografii, măicuţele stau şi ele de vorbă cu vizitatorii, în timp ce noi stăm pe băncuţe, admirând peisajul. Se aud greierii, iar mirosul florilor adie în vânt. Este o atmosferă calmă ce îndeamnă la meditaţie, pentru a-ţi aduce linişte interioară şi pace în suflet.

Acum rememorezi şi vrei să reţii fiecare amănunt al acestui loc. Mi-a atras atenţia în mod special un muzeu, iar ideea construirii lui în acest loc mi se pare cât se poate de binevenită. Muzeul de icoane şi carte veche Gavril de Bârsana, deschis pe timpul zilei, îşi încântă publicul cu lucrări memorabile. Este plasat în imediata vecinătate a turnului Clopotniţă şi  are forma unei case tradiţionale maramureşene, de aceea poţi trece foarte uşor pe lângă el fără să bănuieşti ce colecţie bogată de obiecte de artă populară locală găseşti în interiorul său. Muzeul este viu, te simţi ca şi cum ai fi păşit într-o casă din zonă, nu are aerul rece al unei clădiri în care sunt expuse doar obiecte. De exemplu, aici ai reconstituirea unei mese dintr-o cameră de zi tipic maramureşană, care parcă te invită la petrecere şi la un pahar de horincă, iar ceva mai încolo dai de o laviţă şi un pătuţ de copil. Sau, dacă ai obosit, ai un loc de odihnă sub forma unui foişor, din care vezi toată zona de la înălţime. Tot aici există obiecte de artă populară aflate la vânzare şi trebuie să recunosc că feţele de masă albe, cu delicate inserţii colorate m-au cucerit prin calitatea ireproşabilă a materialului, prin designul elegant şi preţul convenabil, tocmai potrivite pentru petreceri în familie. Însă adevărata frumuseţe a muzeului este dată de icoanele vechi expuse, absolut superbe înfăţişând pe Maica Domnului, Sf. Parascheva sau Sf. Nicolae, datate în secolul XVI. Am zăbovit îndelung în faţa lor şi în faţa manuscriselor de patrimoniu, admirându-le.

Tot ce am vizitat în acest complex este construit după anul 1989. Ni s-a povestit că după desfiinţarea primei mănăstiri, în anul 1791, pe vatra acesteia a rămas clădirea bisericii, iar pentru a o salva de la distrugere, localnicii au mutat-o în 1806 în sat. Până la începerea lucrărilor, pe locul unde azi este aşezată noua biserică nu era decât o groapă imensă unde se aruncau carcase de animale moarte. Între timp, locul a fost curăţat şi transformat în ceea ce putem admira în zilele noastre.

Dacă porneşti spre mijlocul satului, după aproximativ 6 km vei vedea pe drepta un indicator către Biserica de lemn. Datând din anul 1711, vechiul lăcaş de cult poartă hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică şi este inclus în patrimonial mondial UNESCO.

Am parcat maşina pe un drumeag lateral neasfaltat şi am pornit urcuşul colinei denumită Jbâr, care trece iniţial prin curtea unui sătean. La acea vreme, două fetiţe ne priveau curioase din pragul uşii, iar în graiul moroşan se anunţau una pe alta fericite că au mâncare de fasole la masa de seară. Am avut un sentiment de reîntoarcere într-un timp rural, la o simplitate şi modestie de mult uitate, care par total deplasate în ziua de azi. Dar să revenim la drumeag … fiind atât de îngust şi slab semnalizat, poate fi destul de dificil de găsit. Iniţial, intri în cimitirul vechi de 200 de ani, unde sunt cruci aşezate ici şi colo, sub câte un copac sau pur şi simplu uitate în iarba ce creşte aproape la fel de înaltă pe cât sunt şi ele. Biserica este tipic maramureşană, având toate detaliile lucrate în lemn, inclusiv sistemele de prindere a bârnelor.

Deşi părea uitată şi năpădită de iarbă, bisericuţa avea destui vizitatori în fapt de seară, români, polonezi sau chinezi, care treceau agale prin curtea săteanului ce-şi avea expuse pe gard câteva cergi, traiste ţesute manual şi nelipsita horincă.

Am vizitat locuri tihnite, unde televizorul și ziarul nu sunt la mare modă. În fapt de seară ori stai de vorbă în poartă cu vecinii care uită că ești un turist, asimilându-te lor cu o deschidere firească, ori te duci la slujba de la mănăstire.  Astfel, Bârsana devine un reper important de vizitat atât pentru frumusețea locurilor, dar mai ales pentru frumusețea sufletească a locuitorilor săi.

3 comments

  1. Mama ei de treabă! În fiecare an îmi propun un tur al Ardealului. Acum vreo trei ani am primit un mail de la o prietenă cu niște poze care m-au cucerit. De la mănăstirea Bârsana. Un colțișor de rai! Retrăiesc, citind cele de mai sus, încântarea de-acum 3 ani. Și iar îmi fac o promisiune: voi rupe o săptămână și merg, negreșit, la Bârsana. Anu’ ăsta e imposibil. Poate la anul…

  2. Ioana, merită să încerci.
    bubumaia, la fel am lălăit-o și noi, ani de zie, doar că ținta principală era mocănița. A fost să fie în acest an. De Bârsana știam mai puține. Este, într-adevăr, un colț de rai.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.