Instant Search

Maramureş de poveste – Poienile Izei, Ieud, Botiza

This slideshow requires JavaScript.

Maramureş, a nu-ştiu-câta-zi. Vremea ne este prielnică aşa că ne continuăm periplul prin sate. Farmecul bisericilor vechi din lemn ne îndeamnă să le trecem pragul, să le cunoaştem istoria, să ne închinăm înaintea icoanelor.

 

Drumul nostru trece prin Poienile Izei, un sat aflat pe o vale desprinsă parcă din basme, cu coline domoale şi înverzite. Localitatea este atestată documentar încă din anul 1430. Biserica cea veche stă semeaţă pe panta unui deal, înconjurată de crucile din marmură ale unui cimitir ce se pierde în sus printre copaci. E închisă, dar deja ştim lecţia. De data asta avem noroc – un număr de telefon este prins de uşa veche unde sunt pictaţi sfinţii Petru şi Pavel. Sunăm şi în câteva minute cineva vine să ne deschidă, salutându-ne binevoitor. Este preotul satului, parohul Ioan Pop, născut şi crescut pe aceste meleaguri. Aveam să asistăm în continuare la o lecţie exemplară de teologie, pentru că am fost iniţiaţi spiritual prin descrierea cu lux de amănunte a fiecărui detaliu exterior sau picturi interioare a bisericii. Din păcate, fotografierea în interiorul bisericii nu era permisă (acest lucru este valabil pentru toate bisericile vechi din Maramureş), în scopul protejării picturilor vechi de lumina blitzului. Interesant este că, în anumite momente, preotul capta lumina exterioară prin uşă cu ajutorul unui cearceaf alb, pentru a ne dezvălui anumite părţi întunecate de pe pereţi.

Biserica-monument din Poienile Izei poartă hramul Cuvioasei Paraschiva, ca dealtfel majoritatea celor din Maramureş. Am aflat cu această ocazie un amănunt bisericesc pe care nu îl cunoşteam înainte – cum se află hramul unei biserici. În partea dinspre miazăzi, colţul din dreapta al naosului, privind către altar, se află întotdeauna icoana sfântului care dă hramul. Paradoxal este că în biserica din Poienile Izei, Sf.Paraschiva se află la miazănoapte, iar în locul ei este icoana Adormirii Maicii Domnului, ceea ce se explică prin faptul că biserica a avut iniţial alt hram.

Mai multe indicii arată că lăcaşul de cult datează dinainte de secolul al XV-lea, unul din ele fiind modul de îmbinare al bârnelor, cheotoare cum se mai numeşte, de tip “coadă de rândunică” (blockblau). De asemenea, absida altarului este de formă pătrată. Picturile datează din perioada 1793-1794, după cum este scris în Pisanie: Această sfîntă besărică s-au început a să zugrăvi în anul 1794 în zile pre înălţatului împărat Franţiscu şi a escelenţie sa episcop Boceski şi vicăraş Alexander Şagari, viţi arhidiacon Popa Vasîlie din Rozavle şi s’au zugrăvit din Îndemnul … lui Popa Teodor Roşca şi din ? a satului … şi cîrznic Ilieş Ursu nevoitorii besăricii şi au dat într-acest lucru Tomşe Grigore şi cu al său frate Tomşe Ilie 20 de florinţi să le fie pomană în veci la tot neamul lor şi părinţii Ştefan … Nechita, muerei sale Cârstina Marie …

Picturile se păstrează foarte bine şi conţin elemente moralizatoare, mai ales în pronaos, unde identificăm scene din Judecata de Apoi, în special cele reprezentând iadul, unde păcătoşii sunt înfieraţi de dracii împieliţaţi prin diverse metode, care mai de care mai cumplite. Se succed în continuare, pe măsură ce intrăm în naos, scene biblice precum “Cina cea de taină”, “Ispitirea pustnicului”, “Batjocorirea lui Iisus” sau “Vindecarea slăbănogului” (le-am ales la întâmplare). Apar alţi turişti, dar niciunul nu e român – o pereche de francezi şi una de sudamericani mai în vârstă. El este venezuelean, profesor universitar, ea peruancă. Locuiesc în Ciudad de Mexico şi au venit în Europa la fiica lor care s-a stabilit în Barcelona. S-au gândit că n-ar fi rău să dea o fugă prin România. Au închiriat un Logan şi timp de trei săptămâni ne-au colindat ţara în lung şi-n lat (Maramureşul l-au lăsat la urmă), minunaţi de ce au văzut. Înţeleg aproape tot ce spune preotul, lucruri intreresante precum faptul că la o năvălire a tătarilor în zonă, biserica din Poienile Izei şi cea din Ieud au rămas singurele în picioare, restul fiind incendiate. Motivul? În vârful fiecăreia, imediat sub cruce se află o semilună din metal, în fapt o lună personificată (cu nas, ochi şi gură). Interesant.

Părăsim Poienile Izei, luându-ne rămas bun de la preotul Pop (cum altfel să se numească …?) şi turiştii de peste mări şi ţări şi ne avântăm pe un drum de ţară colbuit şi vai de el, în fapt o scurtătură peste deal către Botiza. Ne-am hâţânat timp de 5km dar până la urmă l-am putea recomanda, pentru că ne-a scos fix la biserica cea nouă din Botiza (nu am fi ajuns aici dacă o luam pe drumul ocolitor, dar bun), unde se construieşte un complex pentru pelerini. O maică străjuieşte la buna desfăşurare a activităţii, dar suntem singurii vizitatori. Biserica cea veche este în centru şi o găsim, cum altfel decât închisă. Inclusă şi ea în patrimoniul mondial UNESCO, atrage atenţia pe exterior prin uşa masivă, cu picturi vechi, şterse. Admirăm în tăcere interiorul impunător al celei de-a treia biserici, aflată la doi paşi de cea din lemn.

Botiza, satul care a devenit cunoscut datorită covoarelor sale cu motive tradiţionale, ţesute în culori ţipătoare, pare detaşat de vremurile de demult. Casele noi au luat locul celor din lemn, iar automobilele ridică praful pe uliţele neasfaltate. Sincer, Poienile Izei părea mai interesant, avea o oarecare identitate. În Botiza, singurul element tradiţional pare a fi muzeul din centru, amenajat într-o casă din lemn ce poartă în curte mărturii ale timpurilor de demult, precum carul sau oalele din copac, acestea din urmă simbolizând o gospodărie ce are fată de măritat. În trecut însă, oalele aveau o altă semnificaţie. Se spune că erau puse la uscat pentru a distruge la soare (vara) sau la frig (iarna) o bacterie care nu permitea închegarea laptelui. Azi, numărul de oale arată câtă zestre are fata ce aşteaptă peţitori.

Ultima oprire este în Ieud, un sat unde se spune că tradiţia a fos cel mai bine păstrată în Maramureş. Nu am aflat dacă este adevărat, dar dacă ne luăm după interiorul Bisericii din Deal, înclinăm să credem că aşa este. Datând de la începutul secolului al XVIII-lea (deşi în multe însemnări se pare că este menţionat anul 1364), poartă hramul Naşterii Maicii Domnului. Invazia tătarilor din 1717 este un reper pentru reconstrucţia multor biserici din Maramureş, cum ar fi cea de la Bârsana. În urma jafurilor, aceştia au lăsat în urmă jale şi cenuşă, iar bisericile au pornit a fi refăcute. Ieud, aşa cum am povestit mai sus, a scăpat datorită semilunii din vârf. Pictura murală de pe pereţi tratează teme asemănătoare celei de la Poienile Izei. Ne-a atras atenţia scara din lemn, sculptată dintr-un singur trunchi, ce urcă în clopotniţă. Un nene taie bilete în pronaos, pesemne este preotul. În răcoarea din interior, ne povesteşte că numărul de turişti se înjumătăţeşte de la an la an de când s-a pornit criza. Dacă anul trecut au fost 6.000 de plătitori, până la acel moment (jumătatea lui iulie) vânduse doar 1.700 de bilete, majoritatea turiştilor fiing grupuri de străini. Semne bune există însă în Ieud. La câteva sute de metri în depărtare distingem turla înaltă a altei biserici din lemn. Preotul ne povesteşte că este prima piesă a unui complex ce va rivaliza cu cel de la Bârsana. Dealtfel, va fi ctitoria aceleiaşi Maici Stareţe de care vă povesteam într-un episod anterior. Speră să fie gata în doi ani şi să readucă turiştii la Ieud.

Facem cale întoarsă în Bârsana. Ne apropiem de finalul călătoriei noastre, dar nu vom pleca înainte de a cunoaşte o persoană renumită, ce face cinste oricărui maramureşan, a cărei faimă a trecut dincolo de ocean. Un om simplu care păstrează viu meşteşugul lemnului sculptat, ducând tradiţia mai departe din generaţie în generaţie. Dar despre el, în episodul următor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.