Instant Search

Made in Tokyo

This slideshow requires JavaScript.

“Ladies and gentlemen, welcome to the Shinkansen. This is the Nozomi superexpress bound for Tōkyō. We will be stopping at Nagoya, Shinagawa, Shin-Yokohama stations before arriving at Tōkyō terminal.”

 

Suntem în shinkansen, trenul glonţ. Anunţul de mai sus rulează pe un panou electronic aflat la capătul vagonului. Gonim nebuneşte cu 300km/h spre cel mai mare sat din lume. Mi se pare ireal, chiar mergem în Tokyo. Am părăsit templele străvechi din Kyoto şi plonjăm direct într-un oraş SF. Suntem însă de o săptămână în Japonia aşa că impactul a fost deja atenuat de Osaka şi Kobe. Şi totuşi abia aşteptăm sosirea în Tokyo.

Capitala este într-adevăr o imensă metropolă venită din viitor. Sentimentul este accentuat din primele minute după sosirea în gara centrală. Linii multe, lume grăbită, trenuri care sosesc şi pleacă. Intuim că sunt trenuri, ce altceva pot fi, dacă merg pe şine…? Acasă trenurile noastre arată altfel, aici au forme de OZN. Iar dacă stai şi urmăreşti oamenii, începi să o iei razna, convins fiind că treci pe lângă extratereştri, atât sunt de meticuloşi şi ciudaţi. Garniturile au o precizie fantastică, respectă la minut orarul afişat, abaterea e zero. Şi vin mai des decât metroul bucureştean.

Paralela e inutilă aşa că mergem să ne cazăm. Tokyo reprezintă de fapt o interminabilă aglomerare urbană, un megalopolis cu sateliţi care se întind după Yokohama până aproape de muntele Fuji. Iar oraşul propriu zis este un conglomerat de downtown-uri legate prin parcuri sau zone urbane, linii de cale ferată şi o ieşire la mare printr-un golf unde au apărut insule artificiale. Roboţeii ăştia vor să construiască în mijlocul golfului o superpiramidă înaltă de 1 km în care să locuiască 100.000 de oameni. Deocamdată structura e în fază de proiectare dar nu mă îndoiesc de viitoarea ei existenţă. Acum se limitează la fel de fel de construcţii “decente” cum ar fi infrastructuri pentru trenuri telecomandate şi autostrăzi pe X niveluri.

Ne cazăm într-o zonă mai normală, Asakusa, iar camera noastră este un ryokan, o locuinţă tradiţională datând din perioada când Tokyo se numea Edo. Podeaua este acoperită de un strat de tatami făcut din rulouri presate de orez. Pernele sunt de asemenea umplute cu boabe de orez. Camera este mică dar confortabilă, doar că trebuie să ne facem zilnic patul (adică să rulăm din două mişcări pătura şi salteaua) pentru a avea ceva loc. O măsuţă este ingenios băgată într-o nişă laterală, la fel televizorul şi dulapul. Există ryokan-uri mari, spaţioase, dar costă de te rup, aici a fost decent şi central, cu metroul aproape. Ne place, vreau şi eu unul acasă.

Mergem către alt centru-satelit, în Ikebukuro, unde ne reîntâlnim cu prietenii noştri, care au venit din Osaka cu avionul. E destul de complicat pentru că nouă nu ne merg telefoanele. Sunt acceptate in reţelele japoneze doar aparate de ultimă generaţie care au tehnologie 3D, dar nu am aflat de acest amănunt decât la intrarea în ţară, aşa că întâlnirile cu ceilalţi se fac doar la punct fix stabilit dinainte. Din Ikebukuro mergem la Shinjuku, una din zonele importante, plină de zgârie nori şi clădiri guvernamentale. Ne urcăm în cea mai înaltă, Tokyo Metropolitan Government Building, cu scopul de a vedea panorama, dar vremea este ploioasă iar plafonul de nori foarte jos, aşa că explorăm împrejurimile şi pierdem câteva ore într-un supermarket de electronice.

Shinjuku are cea mai aglomerată staţie de tren din lume, fiind utilizată zilnic de peste 3 milioane de oameni, motiv pentru care la un moment dat nu am mai reuşit să găsim ieşirea, pierzându-ne total în labirintul subteran. În consecinţă am schimbat staţia şi am dat în celebrul bulevard Ginza, una din cele mai luxoase destinaţii de shopping din lume. Aici îşi au sediul marile corporații japoneze. Evident că noi nu eram puşi pe cumpărături ci doar să căscăm gura la neoanele colorate. Japonia este şi aşa destul de scumpă, dar magazinele ne-au plăcut, în special unul de ceasuri, unde coborai la subsol cu un lift. Ineditul consta în faptul că fiecare marcă avea propriul magazin şi lift. De asemenea, ne-a atras în mod deosebit atenţia o reclamă pe o clădire unde, în plan vertical, japonezii au creat un miniparc cu bănci, coşuri de gunoi, iluminat stradal şi … o maşină, una adevărată.

Iar după un tur de forţă prin Ginza ne-am dus în micul nostru ryokan şi am dormit tun pe pernele de orez până a doua zi la ora 4.45 (!). Păi cum, suntem în vacanţă, aţi spune, de ce să ne trezim aşa devreme? Pentru că mergem să vedem cea mai mare piaţă de peşte din lume, Tsukiji Fish Market. Am ajuns însă prea târziu pentru licitaţia de ton, vedeta spectacolului. Dar ziua era la început şi am pornit în explorarea ei.

Prin această piaţă trec zilnic cantităţi enorme, marfa provenită din toate colţurile lumii fiind destinată în principal restaurantelor din Tokyo, îndeosebi pentru producţia de sushi. Organizarea e impecabilă, curăţenia desăvârşită. Zona este o atracţie iar turiştii sunt toleraţi, deşi încurcă în mod vădit bunul mers al lucrurilor, pentru că ritmul este susţinut iar negustorii se mişcă rapid printre culoarele înguste. Atenţie mare pe aleile principale unde circulă nişte maşinuţe electrice pentru transportul mărfurilor numite “Mighty Car”. Doar experienţa şi priceperea şoferilor ne-au scutit de evenimente neplăcute. Merită o vizită, chiar dacă nu cumpăraţi nimic. Dar puteţi degusta ceva la unul din restaurantele din spatele pieţei. Noi am luat o mostră de 250 de grame de icre roşii de Manciuria aşa, de poftă, direct de la tarabă.

În Tokyo (ca de altfel în întreaga Japonie) ritmul vieţii e alert şi la fel e şi pentru turist, de aceea nu-ţi ajunge timpul să-l vizitezi, oricâte zile ai avea la dispoziţie. Aşa că nu ne rămâne decât să selectăm. După ce vedem în grabă templul Sensō-ji, cel mai mare din oraş, băgăm repede ceva cumpărături pe o alee din faţa sa, Nakamise pe numele ei. Ne axăm pe kimonouri, care sunt la preţ de bazar, dar nu foarte mici. Cele adevărate costă mii de dolari. Depozităm marfa în ryokan (le vom proba târziu, în noapte) şi ne întâlnim cu ceilalţi pentru o croazieră pe Arakawa, un afluent al marelui Sumida. Pe râu trec vase ciudate, unul semăna cu o navă a lui Obi Wan Kenobi. Acest Arakawa se varsă cu tot cu Sumida în Golful Tokyo, acolo unde japonezii au construit insule şi insuliţe artificiale interconectate. Noi am fost pe Odaiba, legată de oraş printr-un pod spectaculos, traversat printre altele de o linie de tren automată. Insula e mare şi găzduieşte sediul Fuji TV, o clădire excentrică cu un punct de observaţie aflat în interiorul unei sfere. O statuie a Libertăţii încadrată lângă podul mai sus amintit ne duce cu gândul la New York. Suntem însă în Tokyo.

Cina de pe terasă nu a fost foarte bogată în feluri de mâncare (scumpă şi puţină), dar view-ul ne-a impresionat, mai ales că după lăsarea întunericului s-au aprins luminile în sat, cu Rainbow Bridge în prim plan. Undeva în spatele lui se vedea Tokyo Tower, scăldat în culori portocalii. Seamănă izbitor cu Tour Eiffel, este chiar mai înalt decât francezu’ cu 7m (dacă tot l-au construit după, măcar să fie peste) şi tocmai împlinește frumoasa vârstă de 50 de ani. Am hotărât să-l urcăm în aceeaşi seară. Din păcate am fost la limită şi nu am mai avut acces decât la platforma inferioară de la 150m, cea de la 250m fiind deja închisă. Chiar şi aşa, panorama a fost mai mult decât spectaculoasă. În depărtare se văd centrele-satelit şi podul de unde tocmai am venit, plus imensa roată în care ne-am dat. Acolo, la cel mai înalt nivel, am avut un mic atac de panică din cauza înălţimii, pentru că la mai bine de 100m nu e prea confortabil să te ştii încapsulat într-un m², într-o zonă seismică activă. Dar cine ne pune să urcăm aşa de sus …

În ziua următoare am lăsat-o mai moale cu alergătura şi căţărările urbane şi ne-am dus să vizităm Palatul Imperial. Aici este reşedinţa împăratului, o proprietate exorbitant de scumpă. Evident că nu pe asta o vom vedea ci grădinile adiacente şi construcțiile anexe. E bine şi aşa, evadăm un pic din jungla de clădiri deşi suntem în inima oraşului. E toamnă dar nu foarte târzie şi copacii încep să se coloreze. Deşi se zice că e bine de vizitat Japonia primăvara, când cireşii sunt în floare, nici toamna nu e de ignorat. Culorile galbene şi roşii ale arţarilor sunt nemaipomenite. În plus, totul este aranjat ca la carte, japonezii ating perfecţiunea în tot ce fac. Probabil de-asta ajung aşa ţăcăniţi. Sunt rupţi de oboseală, îi vedem în metrou cum dorm pe capete. La noi se citesc reviste şi cărţi, ăştia butonează mobilele sau “fură” 5-10 minute de nănică. Gagicuţele sunt stas: mici, rotunde la faţă, cu nasul teşit, crăcănate, iar îmbrăcămintea constă în: cizmuliţe îmblănite, mini cât se poate de scurt şi căciulă groasă cu moţ mare (nu contează culoarea). Aşa e moda pe aici, nu că ar fi frig afară. Iar ca accesoriu, telefon mobil roz cu zdrăngănea atârnată şi abţibilduri infantile lipite pe unde se mai poate. Din păcate nu am văzut niciun emonel, deşi îmi doream asta. De aici a pornit curentul.

Orice v-aţi fi propus să faceţi în Tokyo, nu rataţi o ieşire la muntele Fuji. Luaţi shinkansenul până la staţia Odawara (de ştiut că numai Kodama opreşte, Nozomi şi Hikari trec la viteză maximă). Mergeţi spre Hakone schimbând succesiv autobuze, trenuri, teleferice sau ambarcaţiuni până la lacul vulcanic Ashi. Priviţi de sus, din teleferic, sau de aproape, cu oprire între staţii, ciudatele emanaţii de gaze sulfuroase ce ies din munte. Ultimul stop e la lac. Aici e o chestiune de noroc, dacă vremea e bună puteţi vedea conul vulcanului Fuji în toată splendoarea sa, dacă nu, veţi privi norii, aşa cum am făcut noi.

Înainte de a vă aventura în hăţişul din Tokyo ar fi bine să vă documentaţi temeinic. Evitaţi orele de vârf de la metrou pentru că riscaţi să fiţi împinşi ca sardelele în vagon de oamenii de ordine de pe peron. Preţul la taxi este peste medie şi riscaţi să staţi, ca la noi, în ambuteiaje. Merită totuşi să experimentaţi o cursă pentru că portiera maşinii vi se va deschide şi închide automat, doar pe partea dreaptă, iar şoferul este impecabil şi poartă mănuşi albe. În plus, se poate achita cu cardul. Ar mai fi multe zone neexplorate de noi ca Shibuya, Shinbashi, Roppongi Hills, Ueno (unde se află un celebru parc, bombardat de americani în cel de-al doilea război mondial), iar dacă sunteţi pregătiţi psihic şi mai ales financiar, mergeţi cu copiii la Disneyland. Rezervaţi-vă timp pentru un shopping de electronice în Akihabara, unde veţi găsi ultimele noutăţi apărute pe piaţă, dar atenţie la meniurile electronicelor, majoritatea sunt în japoneză. Pentru excentrici cu dare de mână recomandăm căcăştorile electronice cu jet ţintit, care-ţi spală poponeaţa pe ritmuri de care vrei tu.

Experienţa din Tokyo nu o vom uita cu siguranţă niciodată. De la templele aglomerate la trenurile sofisticate, de la tradiţionalismul ryokan-urilor la modernismul sistemelor electronice întâlnite la tot pasul, de la liniştea practicienilor de tai chi la zgomotul asurzitor din sălile de Pachinko, de la restaurantele de sushi la trecerile de pietoni în diagonală, în Tokyo vei găsi întotdeauna o lume nouă, cu oameni total diferiţi de restul ei, cu o atitudine exagerat de politicoasă şi adeseori infantilă. Într-o societate în care puţini dintre noi şi-ar găsi locul, aceşti oameni sunt cei care nu doar construiesc viitorul, dar deja trăiesc în el.

Suggested Posts

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *