Instant Search

Orga elfilor și oile rasta

This slideshow requires JavaScript.

Jurnal de Islanda – episodul 5

 

La opt fără ceva ieșim afară și înțelegem că nu am fi putut pleca mai devreme. Ceața ne îmbracă asemenea unui cocon de vată udă. Într-o așa abureală, nava noastră ar putea avea soarta Titanicului la întâlnirea cu oile dread-uite, care între mese ies la șosea în gașcă și se opresc să bârfească turiștii fix în zonele cu vizibilitate nulă. Oi … În lipsa oricărui prădător natural, cel mai fioros carnivor din insulă fiind vulpea, oițele islandeze se bucură de o libertate deplină, fără gardieni umani sau canini, fără înregimentări tip turmă sau încorsetări de tip stână.

După micul dejun, ceața și ancora se ridică. Laguna ne așteaptă să o descoperim cu adevărat. Ne urcăm împachetați în vestele de salvare portocalii într-o amfibie care părăsește nu doar planeta, dar și orbita ei. Senzația mea este mai degrabă de zbor spațial decât de plutire pe apă. Odată ce motorul bărcii se oprește, mă simt ca un astronaut ce rătăcește într-o galaxie albă, înconjurat de planete de gheață în multe nuanțe, de la bleul cel mai pal, la cel mai electric albastru marin. Iceberg-uri sferice, triunghiulare, în platou sau crestate își dublează imaginile în apa oglindă, într-o liniște polară. Sunt sigur că și pe vreme însorită, laguna este spectaculoasă. Dar lumea în care mă transpune acum este una pe care cu greu ți-ai putea inchipui că o poți găsi pe Pământ. Ghidul ne aduce înapoi acasă, când ne întreabă dacă am adus vodcă. Ține în mâini o bucată de gheață milenară, numai bună de mărunțit și aruncat într-un pahar de cocktail Ice Age Voyage. Suntem aduși la mal, dar nu ieșim din stare. Rămânem cu ochii pe iceberg-urile survolate de lupii de mare arctici. Focile alunecă pe suprafața ca de sticlă a apei. Le privim în ochii lor mari, negri și blânzi, prin lentilele tele-ului. Gata, hotărâm că trebuie să plecăm mai departe. Hotărârea asta este urmată însă de alte minute bune de contemplare, cu camera foto închisă.

Pornim totuși spre Vatnajökulsþjóðgarður. Ne-am propus să vedem cascada și una din limbile ghețarului. O luăm mai întâi pe drumul de două ore spre cascada neagră. Aici, la poalele celui mai mare ghețar din Europa, Rezervația Naturală Vatnajökull este printre puținele locuri din țară cu o vegetație abundentă. Cel puțin după standardele islandeze. Copaci, tufăriș, afini, mușchi în culori de toamnă, de la galben auriu la roșu rubiniu. Festin pentru celulele mele cu conuri. Urcăm udați de ploaia insistentă până dăm de o cascadă care marchează marginea unui platou. De sus se vede cum râul se desface precum degetele unei mâini ce se agață de țărm. Ne continuăm drumul și reușim să speriem o potârniche perfect camuflată în peisaj. Deodată, în mijlocul acestui paletar apare o linie albă. Este albia râului, de la cascadă până la locul în care vegetația o ascunde din nou. Coborâm. Privind-o de jos, Svartifoss îmi amintește din nou de un cântec: hexagoane, poligoane, tuburi de bazalt, ramuri sonice ieșite din adâncul pământului care alcătuiesc o orgă neagră de 20 de metri înălțime dintr-o biserică din altă lume. Spectaculos! Coloanele de înălțimi diferite, perfect verticale pe mijloc, curbate spre marginile cascadei, par că descresc și cresc din nou, ca într-un dans, pe muzica fluidă a firului de apă ce luminează peretele întunecat. Unora li se pare că seamănă cu un decor desenat de H.R.Giger pentru filmul Alien, eu prefer să mă închipui într-o catedrală a elfilor, încercând să deslușesc taina imnurilor din adâncuri, ieșite la suprafață prin tuburile de piatră ale orgii nepământene.

Întorși la clădirea ce găzduiește un magazin și o mică expoziție dedicată ghețarului, o luăm la dreapta, spre Skaftafellsjökull. Trecând printr-un câmp acoperit cu mușchi și tufe multicolore, cu un munte spălat de multe fire de apă în stânga noastră, ajungem la poalele ghețarului. Ce vedem este doar o mică parte din Vatnajökull care acoperă, cu cei peste 8.000 de kilometri pătrați ai săi, aproape o zecime din suprafața țării. Chiar și asa, imaginea limbii de gheață care alunecă printre cei doi versanți înalți spre câmpul negru pe care părem furnici în haine de ploaie, este copleșitoare. Cenușa erupțiilor trecute și ploaia au murdărit gheața, făcând-o să arate precum blana unei zebre cu dungi albastre și gri. Bate un vânt rece dinspre ghețar. Mă trezesc alergând spre el. Ajuns la baza lui, cu gândul de a-l escalada măcar câțiva metri, văd crăpăturile lungi din marginea suspendată deasupra râului născut din jökull. Asta mă face să mă răzgândesc. Rămânem sub ghețar mai mult decât ne propusesem, vrăjiți de măreția lui.

Plecăm spre Vík când noaptea începe să coboare. Aveam ce să vedem și aici, dar nu ne pare rău că ne respectăm hotărârea de a savura fără grabă bunătățile ce ne ies în cale. Găsim un restaurant primitor, decorat cu fotografii sepia de familie, schiuri vechi de lemn și o pianină. Supa de sparanghel și peștele cu legume completează decorul. Minirecitalul pianistei noastre încheie seara în manieră clasică. După bis pornim spre Keflavik, mai avem ceva drum de făcut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *