Instant Search

Ceva e putred în Islanda …

This slideshow requires JavaScript.

Jurnal de Islanda – episodul 3

 

Se spune despre peninsula Snæfellsnes că ar fi un fel de parc Mini Iceland. Găsești aici, pe o limbă de pământ, lungă de 100 de kilometri, câte un pic din toate: plaje negre și aurii, faleze abrupte de bazalt, vulcani, ghețari, câmpuri de lavă, pufini și cai, ferme de skyr și hakarl, porturi și fiorduri cu o mie de insule. Pentru cine are puțin timp la dispoziție, este o alegere foarte bună. Noi avem un pic mai mult, dar decidem să profităm totuși pentru o zi de felul în care a aranjat lucrurile Marele Peisagist.

Ne îndreptăm spre ținutul care l-a făcut pe Jules Verne să creadă că o călătorie spre centrul Pământului este posibilă. Dar până să ajungem la portalul de gheață Snæfellsjökull, coborâm 0,03 leghe sub mări prin tunelul lung de 6 kilometri ce taie Hvalfjörður, scurtând astfel Road no.1 cu vreo 45 de kilometri. Pe la 25 de metri sub nivelul mării, GPS-ul se rătăcește de satelitul tată, urechile ni se înfundă și un episod pilot din Underwater disaster investigation prinde contur în mintea noastră. Suntem mai aproape cu 165 de metri de miezul Pământului și va trebui să ne mulțumim cu atât, dacă nu am ascultat, precum monsieur Jules, sfatul vechi de cinci secole al alchimistului Arne Saknussemm: “de vrei să atingi centrul Pământului, ca mine, coboară în craterul vulcanului Sneffels, mângâiat de umbra vârfului Scartaris, nu mai târziu de calenda lui iulie”. Nu-i nimic, revenim de midnight sun, pentru că vulcanul este și astăzi considerat unul dintre punctele energetice importante ale planetei. Poate și pentru că este parte din Seven Summits, varianta vulcanică.

Tăiem și Borgarfjörður cu ajutorul podulul lung construit de-a curmezișul lui. Partea asta a țării este Sagaland. La Reykholt și-a scris lucrările de istorie, mitologie și cele câteva saga, Snorri Sturluson. Foarte prețuit de islandezi, a avut la rândul lui un sfârșit demn de o saga: ucis de fostul lui ginere care spera astfel să intre în grațiile regelui Norvegiei.

Islandezii au o foarte strânsă legătură cu magicul iar aici, munții, coloanele de lavă ivite din mare sau pur și simplu pietrele, pot fi temple, catedrale sau porți de trecere către o lume eterică. Prozaicii ca noi au dificultăți în a înțelege credința lor sinceră în huldu folk – poporul ascuns – așa că ne grăbim să-i bănuim de tulburări greu tratabile atunci când aflăm că drumurile sunt deviate de la traseul proiectat dacă există pericolul de a tulbura liniștea vreunui elf sau a vreunui gnom. Medium-urile sunt consultate la fiecare pas făcut. Elfii sunt ființe foarte agreabile și care te ajută la nevoie, dar nu ți-ai dori sa afli în ce se pot transforma dacă cutezi să îi disturbi. Ce tari sunt islandezii! Ce frumos ne spun ei, ca o poveste de trezit copiii mici și mari, că Pământul este viu și trebuie tratat cu respect.

L-am auzit pe un naturalist islandez spunând că peisajele din țara asta sunt ca niște manuscrise ale naturii, într-un singur exemplar. Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut însă să aud că este posibil ca unele foi din acest manuscris, înnobilate cu pasteluri, acuarele și gravuri unice, să fie murdărite, îndoite pe la colțuri sau chiar rupte și aruncate la coș. Totul pentru a face loc unor fotografii digitale cu diguri, lacuri de acumulare și hidrocentrale. Sper că anticarii naturii vor avea grijă ca asta să nu se întâmple niciodată. N-aș vrea să fie nevoie de intervenția în forță a elfilor, căci cruntă ne va fi atunci soarta.

Deși planul era să respectăm indicațiile tuturor ghidurilor și să începem cu coasta de nord, GPS-ul ne duce pe cea de sud. Întoarcem lista obiectivelor din peninsulă cu susul în jos și începem cu Arnarstapi. Micul orășel de pescari se termină brusc în mare. De pe o faleză abruptă de bazalt, acoperită de iarba înăltă, aurie și unduitoare, o casă ca un cub de zahăr cu acoperiș roșu îmi face o poftă nebună de pâinea prăjită cu unt și pasta de anșoa a domnului Arrowby. O suspectez pe dame Iris Murdoch că a trecut pe aici înainte de a scrie “Marea, marea” …

Arnarstapi este loc de omagiu pentru Jules Verne, un monument îi este dedicat aici, sub forma unor indicatoare ce arată distanțele până la marile orașe ale lumii. Banal, comun, dacă distanțele n-ar fi măsurate pe calea cea mai scurtă, prin mijlocul Pământului. Ideea asta îmi dă senzația de glob transparent. Un alt omagiu este adus aici lui Bárðr, protectorul peninsulei, un trol din roci vulcanice ce străjuiește semeț micul complex de căsuțe de vară acoperite cu turf. La ușa uneia dintre ele văd un cărucior de copil și mă întreb imediat dacă obiceiul mamelor islandeze de a-și lăsa cărucioarele cu copiii singuri afară, la aer, rămâne valabil și în luna octombrie. Dar nu, e gol, abandonat suprarealist într-un peisaj pustiu, învăluit în ceață, la capătul lumii.

De aici, o potecă tivește coasta 3 kilometri până la Hellnar. Pornim pe ea, prin iarba udă, cu oceanul la câțiva metri buni sub noi, pe stânga, cu versanți înalți ascunși de ceață pe dreapta. Între noi și munte, ochiuri de apă dulce oglindesc căsuțele răzlețe. Valurile intră zgomotos în mici căldări săpate în coastă, retezând coloanele de bazalt. Pe secțiunea lor hexagonală stau părăsite cuiburi de păsări ale mării. Din pereții loviți de valuri ale câtorva căldări rămân doar punți subțiri de piatră, peste care trecem cu oarecare emoții. Plouă mărunt, stropii minusculi dau buzna într-una în obiectivul meu. Îmi ascund cât pot ochiul digital între pleoapele hanoracului. Trebuie să patentez un ștergător, ceva … Până atunci, sunt mai dibaci în mânuirea cârpiței de microfibră decât cel mai experimentat spălător de parbrize.

Pentru pasionați, Arnarstapi este locul ideal pentru a plănui o vizită motorizată, călare pe snowmobil, pe Snæfellsjökull. Noi ne urcăm în nava noastră de exploratori, cu ținta Djúpalónssandur. Odata ajunși, începem să coborâm printre coloane și arce de lavă acoperită de mușchi verzi. Cum punem piciorul pe plaja neagră, o plăcuță ne spune să ne încercam forțele ridicând pietrele-test ale pescarilor. Inițial erau patru pietre, între 23 și 154 de kilograme, ce te încadrau în categoria inapt, slab, semi-puternic sau foarte puternic. Doar dacă intrai în ultimele două puteai spera la o carieră de pescar pe apele Atlanticului. Acum au mai apărut câteva, probabil mai ușoare, pentru categorii sub cea de inapt. Nici măcar nu încerc să ridic vreuna din ele. Am rău de mare.

Pietrele negre-cenușii ale plajei sunt amestecate cu rămășițele ruginii ale pescadorului britanic Epine, care a naufragiat aici în 1948. Ai zice că ne aflăm pe o planetă îndepărtată și privim ce a mai rămas dintr-o navă spațială care nu s-a mai întors acasă. Mai aproape de apă, algele aruncate de valuri pe țărm arată ca niște porții de tagliatelle. Pe alocuri, flori de mare ciclamen înveselesc platoul gri. Privirea îmi cade pe pietrele rotunde și ude. Sute de oglinzi negre ne reflectă siluetele prelungi. În momentul ăsta pare că suntem în fiecare pietricică din Islanda. Ea, cu siguranță, este în noi. Pelicula acestei secvențe aproape alb-negru primește din când în când câte o tușă turcoaz atunci când un val se sparge la mal. Oceanul rostogolește zgomotos pietrele și schimbă imaginea cu fiecare talaz, ca un copil nerăbdător care își învârtește necontenit caleidoscopul. Continuă să plouă, dar suntem țintuiți, privirea nu se satură. Nu știu de ce, mă aștept din clipă în clipă să o văd și să o aud cântând pe Florance, cu a ei The Machine, ieșind dramatic dintre coloanele înalte de lavă ce mărginesc plaja. Arată a catedrale negre elfine, pe mai multe rânduri, separate de perdele lăptoase de ocean pulverizat. Apa căzută din cer ne înmoaie hainele, dar nu și exaltarea, care ar fi mult mai ușor de înțeles pentru cititor dacă cuvintele ar fi imagini.

La Skarðsvík ne întâlnim pentru prima dată cu nisipul auriu, care îmi pare aici, pe această insulă cu nisipuri negre, ca un filon de aur strălucitor. Este, poate, cea mai vestică plajă europeană. Doar fiordurile de vest mai pot concura pentru acest record.

Alegem Ólafsvík pentru cină. Cel mai vechi oraș comercial al țării ne întâmpină cu biserica lui în formă de vas, proiectată doar din triunghiuri. O așezare la capătul Europei, tihnită, un loc bun de înregistrat în inventarul de alternative. Vedem un restaurant rustic care pare a fi foarte confortabil. Unul dintre noi pleacă în recunoaștere. Ușa închisă. Ciudat. Bate la fereastră, încercând să-i facă atenți pe fericiții care deja se află la masă, să roage pe cineva să deblocheze ușa. Prin semne, o doamnă înțelege în sfârșit că trebuie să vină să deschidă. Bună ziua, era blocată ușa. Tăcere. Este deschis? Tăcere. Ăsta nu-i un restaurant, așa-i? Nu … asta-i casa noastră … Recunoscători că oamenii nu au chemat mașina de ospiciu să ne ridice, hotărâm să mâncăm la restaurantul modern cu vedere la port pe care-l văzusem din mersul mașinii, deși ne doream ceva mai tradițional. Mergând spre intrare, trecem pe lângă ferestre mari prin care se văd paturi cu telecomandă. Ce concept original! După alți câțiva pași înțelegem că alesesem să mâncăm în sala de mese a unui cămin de bătrâni. Nu înțelegeți greșit, nu este o alegere deloc rea, doar că aș mai aștepta câteva zeci de ani. Bun, e cazul să întrebăm pe cineva unde putem mânca în orașul ăsta, fără riscul de a fi arestați pentru violarea proprietății și fără a ne folosi de contribuția la asigurările sociale. N-avem prea multe variante, pe stradă e doar un puști care ne invită la restaurantul în care lucrează, Hobbit Inn. Ce simplu a fost! Hobitul lucrează de fapt la un fast-food/minimarket, dar nu mai facem nazuri. Comandăm peștele casei, copt pe o bandă ca cea din simigeriile vremurilor noastre. La o înghețată cu skyr, iaurtul tradițional islandez, intrăm în vorbă cu tipul de origine poloneză care ne-a servit. Cum e să trăiești în țara asta incredibilă? Plictisitor … La douăzeci și un pic de ani, cu o slujbuliță într-un orășel cu o mie de locuitori, are propria casă și mașină, pe care dă mare parte din salariu. Și te descurci? Mă descurc, aici n-am ce să fac cu banii, iar în Reykjavík nu ajung decât o dată, de două ori pe lună. Iarna, zăpada măsoară aici și câțiva metri, golful lui Ólaf fiind măturat de avalanșe de câteva ori de-a lungul timpului. Nu-mi schimb totuși impresia despre locul ăsta, chiar dacă în ochii lui par turistul ușor de îmbătat cu aer rece și curat.

Dacă ceva e putred în Islanda, acesta este hakarl-ul. Aveam de gând să gustăm rechinul putrezit, într-o vizită la o fermă în Bjarnarhöfn, doar că ziua islandeză este scurtă în prag de iarnă, când ai atâtea motive să te oprești la fiecare pas. Însă cineva are informația ca specialitatea asta e acum mai mult pentru turiști, localnicii doar se distrează pe seama noastră. În acest mod simplu, rechinul cu miros și gust puternic de amoniac – eufemism alimentar pentru un lichid de nenumit la masă, produs al rinichilor – devine un pic prea acrișor, iar nouă ne cresc cozi de vulpi polare.

Pe drumul de întoarcere în Keflavík vedem în noapte, în zona Borgarfjörður, între două coame de deal, un bec imens aprins. Ne apropiem și ne dăm seama că este o seră foarte mare, luminată ca ziua. Știm că pe marginea drumului există chioșcuri de unde poți să te autoservești cu legumele produse aici, dar nu mai oprim. Deși aș fi fost curios să aflu ce gust au roșiile crescute pe o insulă vulcanică, la lumina becului cu incandescență.

Dacă o cauți pe un glob pământesc, Islanda arată precum o rățușcă ce-a vrut să traverseze oceanul, dar a rămas înțepenită în falia nordatlantică. Nu a renunțat însă, se pare că și-a trimis reprezentanul, pe Guðríður Þorbjarnardóttir, o femeie, primul european care a pus piciorul pe pământ american și mamă a lui Snorri Þorfinnsson, primul european născut acolo, la 1004. Cristobal, ai venit după doamna! Ai absență! 500 de ani! I-ar putea fi motivată totuși absența pentru că și-a făcut temele. Cu 15 ani înainte de a porni la drum a venit aici, la Snæfellsnes, să învețe despre aventurile temerarilor vikingi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *