Instant Search

Înapoi, cu picioarele pe pământ. Sau sub pământ …

This slideshow requires JavaScript.

Privind către Erciyes. Pe urmele Drumului Mătăsii. Caravanserai sau Star Wars la Selime? Marele Canion turcesc de la Ihlara. Maiestuosul Hasan Dağı. Oraşele subterane. Porumbeii au valea lor. La fabrica de opal.

 

Proaspăt coborât din balonul cu aer cald, din coşul căruia am trăit una din cele mai intense dimineţi, admirând de la înălţime minunile Cappadociei, revin la nivelul zero. Mă pregătesc febril pentru următoarea misiune – Turul Verde. Am doar 45 de minute între cele două evenimente, timp în care iau rapid micul dejun şi povestesc unor americani sosiţi în weekend de la o bază militară din Samsun aventurile pe care tocmai le-am trăit. Nu par foarte convinşi, mai degrabă speră să închirieze câţiva cai, le e dor de casă şi vor să se simtă ca în preeria natală. Îi asigur că vor găsi ce-şi doresc, apoi împachetez şi ies în alee unde sunt deja aşteptat. Turcii funcţionează ca un ceas elveţian, cel puţin la nivel turistic.

Sunt preluat de o ghidă înfăşurată până peste cap în haine groase, deşi afară soarele arde de-a binelea. Curând aveam să-mi schimb prima impresie – tipa era realmente expertă. Cu o engleză bine pusă la punct, Fatima (acesta era numele ei) ne-a îndopat de dimineaţă până la finalul turului cu nenumărate informaţii. Ajungem într-un punct la înălţime, între Göreme şi Üçhisar (Esentepe), de unde se vede ca-n palmă toată valea, până spre crestele sângerii din Valea Roşie şi chiar spre îndepărtatele piscuri înzăpezite ale vulcanului Erciyes, un colos de aproape 4.000m (al doilea vârf din Turcia) care, alături de fratele Hasan a contribuit substanţial la designul actual al Cappadociei. În ciuda masivității celor doi giganți, trebuie spus că în Turcia există un altul care-i întrece. Este vorba de Muntele Ararat (5.137m), aflat în extremitatea estică a Anatoliei, la granița cu Iran, Armenia și o parte a Azerbadjanului. Iar Erciyes este la 90km spre est de locul unde ne aflăm și abia se întrezăreşte printre razele puternice ale soarelui. Pe vreme clară, toamna sau iarna, conul vulcanic pare atât de aproape încât ai impresia că-l atingi. Imaginile par desprinse din povești de demult, panorama ne taie respirația. Microbuzele încep să sosească iar zona este invadată de turiști, interjecția “wow!” auzindu-se din ce în ce mai des. Înainte ca locul să devină prea aglomerat, pornim cu avânt spre Selime.

Suntem în zona Güzelyurt din provincia Aksaray, acolo pe unde, odinioară, neguţătorii îşi urmau rutele comerciale pe Drumul Mătăsii. Osteniţi după un drum greu şi plin de pericole, atât oamenii cât şi animalele ce-i însoţeau trăgeau la hanurile din drum, aşa numitele caravanseraiuri. Şi în ziua de azi mai întâlnim în Asia Mică astfel de locuri de popas, cu spaţii largi, având curţile generoase. În cetatea de piatră din Selime însă nu vom găsi aşa ceva. Pentru a fi protejaţi pe timpul şederii (popasurile durau câteva zile, timp în care călătorii îşi trăgeau sufletul şi îşi refăceau proviziile), mulţi dintre ei preferau să urce cu tot cu acareturi pe stâncile din apropiere unde erau săpate odăi în piatră, dotate cu vetre pentru foc şi sălaş pentru animale. De la fereastra care dădea către drum puteai observa uşor tot ce mişcă în zonă.

În Selime vom găsi cea mai mare biserică sculptată în piatră din întreaga Cappadocie. O creaţie a primilor călugări ce datează încă din secolul al XIII-lea, biserica dispune de o bucătărie, o cameră de rugăciuni şi alte cotloane întunecate ce pot fi explorate mai uşor având în dotare o lanternă. Întreaga zonă poate fi cotrobăită fără oprelişti, dar mare atenţie pe unde veţi păşi, pentru că peste tot veţi întâlni capcane precum scări ce permit trecerea de la un nivel la altul sau pur şi simplu margini abrupte, fără sisteme de protecţie. Aspectul bizar al locuinţelor săpate în piatra roşiatică a dus la ideea că aici s-ar fi turnat scene din Războiul Stelelor, un amănunt cu care localnicii îşi îmbrobodesc uneori turiştii pentru ca totul să pară mai interesant. Adevărul e că tânărul Anakin nu prea a dat pe la Selime, iar adevăratele case ce reconstituiau celebrul Mos Eisley de pe planeta Tatooine pot fi văzute într-o galaxie nu foarte îndepărtată, mai exact în Tunisia, în localitatea cu acelaşi nume.

Părăsim Selime, îndepărtându-ne tot mai mult de inima Cappadociei. Văile se deschid iar microbuzul goneşte printr-un fel de pampas, cu dealuri mici, golaşe, populate din când în când de câte o turmă mânată de un cioban (termenul e acelaşi în limba turcă). Pare că ne aflăm în pustietate, curând însă vom fi contrazişi de valurile de autocare şi turişti ce pornesc în explorarea unui nou obiectiv. Am ajuns deasupra Văii Ihlara despre care sunt informat că este al doilea canion al lumii, după cel american. Greu de crezut, chiar dacă panorama este de-a dreptul spectaculoasă, dar parcă incomparabilă cu cea din Blue Mountains, Australia. Aproximativ 100m în înălţime măsoară blocurile de granit ce străjuiesc o vale largă, brăzdată de râul Melendiz, un şuvoi rapid care şerpuieşte din satul Ihlara şi părăseşte valea chiar în dreptul cetăţii de la Selime pe o distanţă de 14km. Am pornit în explorarea ei, pe o rută turistică de aproximativ 3km. Bulevard e puţin spus, mai ales că sensul era unic, din amonte spre aval, până într-un nou punct aglomerat de autocare, de unde aveam să fim preluaţi. Dacă ţinem cont că în acest interval am servit un binemeritat prânz la marginea lui Melendiz, udat la final cu nelipsitul ceai turcesc, pot decreta o traversare plăcută a acestui străvechi loc care adăposteşte nu mai puţin de 60 de biserici bizantine. Adevărata forţă a naturii nu este însă reprezentată de Valea Ihlara, ci de gigantul din apropiere, Hasan Dağı, vulcanul de la poalele Aksarayului, un con imens, parţial înzăpezit ce domină autoritar întreaga zonă. O imagine de neuitat.

Gata cu admiraţia. Coborâm în măruntaiele pământului, acolo unde vechii locuitori ai Cappadociei îşi duceau cu lunile traiul, departe de lumina zilei şi de privirile iscoditoare ale năvălitorilor. Nu mai puţin de 200 astfel de aşezări au fost descoperite între Nevşehir şi Kayseri, iar numărul lor este estimat a fi mult mai mare. Desfăşurate pe două, trei sau mai multe niveluri şi interconectate între ele prin mii de kilometri de coridoare-labirint, aceste aşezări subpământene adăposteau mii sau chiar zeci de mii de suflete ce se retrăgeau din calea duşmanilor. Comunicarea era extrem de importantă, astfel că în timp au fost dezvoltate sisteme ingenioase, atât de apărare cât şi de transmitere a informaţiilor. Uriaşe blocuri din piatră puteau bloca instant trecerea către anumite pasaje, în timp ce multe coridoare puteau duce către nicăieri trupele atacatorilor, zădărnicindu-le astfel planurile.

La Derinkuyu, unde se află cea mai mare excavare subterană din Turcia, am intrat 60m sub pământ străbătând numeroase coridoare înguste cât pentru trecerea în şir indian (mă întreb cum procedau când se intersectau) sau traversând încăperi largi ce serveau diverselor activităţi zilnice. Pe lângă clasicele bucătării sau camere obişnuite am întâlnit coloane imense pentru circulaţia aerului sau chiar camere mortuare, absolut necesare împotriva deconspirării de la suprafaţă. O biserică săpată în formă de cruce constituie punctul central al întregului labirint.

E destul de târziu şi ne întorcem către Göreme. Turul Verde e pe final dar nu s-a terminat. După o demonstraţie de dans din buric ascuns între veşminte, executat în microbuz de Fatima (i-am promis că nu voi posta fotografiile), ajungem la Pigeon Valley. Numele îi este dat de miile de porumbei ce şi-au găsit sălaş în stâncile Cappadociei. Din timpuri străvechi, oamenii locului au crescut inofensivele păsări pentru îngrăşământul natural ce-l ofereau, folosit în fertilizarea solului bogat (nu mulţi ştiu că în Cappadocia se produc soiuri de vin apreciate în întreaga lume) cât şi pentru folosirea lor în comunicare, o formă rudimentară de mail. Astfel, porumbeii călători îşi au locul lor binemeritat în istoria milenară a acestui loc. În semn de omagiu, există aici o vale ce le poartă numele – Valea Porumbeilor.

Ultimul stop este la o mică fabrică de opal. Vizita mi-a trezit amintiri plăcute ale expediţiei din China, în care micile manufacturi mergeau inevitabil pe aceeaşi reţetă, indiferent de produs: o prezentare elaborată a procesului de fabricaţie, o demonstraţie rapidă şi o invitaţie aparent neînsemnată în sala de prezentare unde produse finite aşteptau potenţialii cumpărători să-şi deşerte buzunarele. Nici în Turcia nu e altfel. Opalul sclipea sub diverse forme şi culori, încântându-ne privirile. Ţeapă însă – eram deja în afara bugetului. Chiar şi aşa, nu am plecat cu buzunarele goale. La întrebarea “Cum mai este denumit ţinutul Cappadociei?” am fost singurul care a răspuns corect, aşa că am câştigat oul din opal meşterit pe loc la capitolul demonstraţie pe produs. Tărâmul Frumoşilor Cai.

O nouă zi de explorare a acestui tărâm a luat sfârşit. Mi-am luat rămas bun de la tovarăşii de drum sud-coreeni, turci şi austrieci, mulţumind Fatimei pentru toate informaţiile. O lume incredibil de vastă ne-a dezvăluit alte secrete. Pachetele oferite de agenţiile locale cuprind aproape tot ce vrei să ştii despre Cappadocia. Aproape … pentru că povestea încă nu s-a terminat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.