Instant Search

Declanşăm Poveşti: cultură, istorie şi tradiţii româneşti

This slideshow requires JavaScript.

Fiecare fotografie îşi are povestea ei. Călătorind, ajungem să cunoaştem istorii nebănuite, oameni extraordinari, legende şi tradiţii. Adunăm poveşti şi le transmitem mai departe, prin vorbă, prin scris sau … fotografie.

 

În periplul nostru prin Braşov, în cadrul evenimentului #DeclanşămPoveşti, am ajuns în locuri despre care recunosc că nu ştiam aproape nimic. Călătorul obişnuit se opreşte în Piaţa Sfatului, dă o tură completă, trage câteva cadre clasice, merge la o cârciumă pentru a se ospăta apoi pleacă mai departe. Foarte frumos oraşul. Sunt însă şi alte locuri care merită vizitate, unele încărcate de tradiţii şi istorie. Iar când istoria locului este povestită de oameni deosebiţi, cu atât mai mult ea ne rămâne adânc întipărită în memorie.

Poveştile din Ţara Bârsei sunt nenumărate şi ne-ar trebui ani să le aflăm ori să le înţelegem. Pentru cei care nu au auzit de ele ne simţim datori să le amintim, în treacăt, măcar pe cele întâlnite în puţinele zile petrecute la Braşov şi Peştera.

 

Povestea Primei Şcoli Româneşti

La poalele Tâmpei, spre vest, există Piaţa Unirii (sau Piaţa Prundului, cum era odinioară denumită), aflată în centru cartierului istoric Şchei. Mult mai mică decât Piaţa Sfatului, este considerată totuşi un simbol al Braşovului datorită istoriei sale. Aici are loc jocul strămoşesc al Junilor (dar asta e altă poveste). În imediata sa apropiere se află biserica Sfântului Nicolae, atestată documentar încă din anul 1292. O clădire mică din incinta parohiei nu spune mare lucru trecătorului, însă aici găsim muzeul Primei Şcoli Româneşti. Ridicată în 1495 (unele documente o datează cu două secole mai devreme), odată cu reconstrucţia în piatră a bisericii, prin grija voievodului Vlad Călugărul şi continuată de Neagoe Basarab, Petru Cercel şi Mihai Viteazu, şcoala din Şchei a reprezentat un moment de cotitură în istoria dezvoltării limbii româneşti la nord de Carpaţi. Contribuţia acesteia la dezvoltarea culturală a zonei este inestimabilă – aici au fost tipărite cele dintâi cărţi de cultură în limba română, primul manual de gramatică al limbii române, primul calendar almanah românesc, hrisoave, pergamente şi alte documente. De pe băncile şcolii au ieşit o seamă de învăţaţi, traducători, copişti, preoţi, creatori de muzică, literari. Muzeul deţine aproape 4.000 de cărţi vechi şi peste 30.000 de documente cu o valoare inestimabilă, ca mărturie a istoriei din această zonă.

De toate aceste comori are astăzi grijă profesorul Vasile Oltean, pe care l-am cunoscut în sala de clasă “Anton Pann”, o încăpere mică, înghesuită, cu bănci din lemn vechi, lustruit de vremuri. Profesorul, un om foarte blajin ne-a povestit în câteva cuvinte (probabil că l-am fi ascultat ore în şir fără să ne plictisim) despre istoria locului, despre tradiţii şi mai ales despre descoperirile sale. Traduce cărţi scrise în slavona veche şi chiar a organizat un curs la care, spre marea sa satisfacţie, au răspuns peste 100 de elevi. Pasiunea pentru cărţile vechi este evidentă: am găsit aici Omiliarul (un manual şcolar din sec.XI-XII), Biblia de la Bucureşti, Cazania lui Varlaam, prima biblie rusească sau cele 40 de titluri tipărite de diaconul Coresi chiar aici, la o tiparniţă veche, în câteva sute de exemplare ce au fost răspândite în toate ţinuturile româneşti. Tot aici am găsit manuscrisul imnului naţional “Deşteaptă-te Române”, scris de George Ucenescu – autorul său de drept (nu Anton Pann, aşa cum eronat stă scris în cărţile de istorie).

Printre obiectele de valoare din muzeu am remarcat steagul purtat cu ocazia încoronării regelui Carol, ascuns într-un prapure, descoperit absolut întâmplător de profesor, după ce mai bine de 15 ani l-a păstrat intact în biroul său, la fel ca şi tezaurul de cărţi şi documente vechi, ascunse de comunişti în spatele unor ziduri ale bisericii. Puţin dezamăgit de interesul actualei generaţii faţă de munca sa, mai ales la nivel guvernamental, profesorul Oltean este totuşi încrezător că vor fi destui cei care îi vor continua munca. Am plecat cu o strângere de mână şi o ultimă remarcă: privind către şarpele din fier, încolăcit pe poarta şcheiană a muzeului, simbol traco – dac pierdut în negura timpului, profesorul ne-a spus, întristat: “Mai sunt doar trei … restul le-au furat ţiganii, le-au dus la fier vechi …”

Povestea Junilor din Şcheii Braşovului

Primele detalii despre sărbătoarea Junilor le-am aflat de la Mihai Moiceanu, în prima dimineaţă, la un mic dejun prelungit, evident, datorită acestei poveşti. Ceva mai târziu, trecând pragul Primei Şcoli Româneşti aveam să cumpăr o monografie scrisă de profesorul Oltean în care aflam pe larg toate detaliile privind organizarea şi tradiţiile acestor locuitori ai vechiului cartier braşovean. Astfel, am aflat că termenul de “june” este atribuit atât bărbaţilor tineri cât şi celor bătrâni.

Datina Junilor pare că îşi are rădăcina în vechile ritualuri dacice, unele dintre ele pierzându-se treptat în timp. Bătrânii încă îşi aduc aminte de ziua de Rusalii în care tot şcheianul îşi încărca în căruţă familia şi alte lucruri şi pornea către muntele Postăvarul. Localnicii erau chemaţi de vătaf (persoana cu cel mai înalt rang din rândul Junilor), care bătea din poartă-n poartă cu şarpele mai sus amintit. Ajunşi pe munte, oamenii primeau soarele de dimineaţă aruncând către el cu ce le venea la îndemână, ca nu cumva acesta să fie răpit de vârcolaci. Azi, acest ritual nu se mai practică, însă an de an o procesiune de amploare are loc pe străzile din Şchei. Junii, organizaţi în grupuri sau societăţi (Junii Tineri, Junii Bătrâni, Junii Naţionali Albi, Junii Curcani, Junii Roşiori, Junii Dorobanţi, Junii Braşovecheni şi în final Juniţele) se strâng şi defilează, îmbrăcaţi în portul popular, adunându-se laolaltă în Piaţa Unirii, acolo unde începe sărbătoarea. Trebuie spus că organizarea este impecabilă. Grupul are o ierarhie bine stabilită – “vătaful este personajul cel mai important, fiind temut de toţi, respectat şi ales din rândul celor mai buni juni prin vot … Are toate atributele de conducător” (Prof.Vasile Oltean, Junii din Şcheii Braşovului). Urmează, în ordinea rangului, armaşii (armaşul mare, armaşul mic), sutaşul, stegarul şi surlaşul, fiecare cu rolul său – armaşii sunt locţiitori ai vătafului şi, la fel ca acesta, posedă buzdugane, dar mai mici; stegarul are în grijă steagul grupului (pe care este prezent de obicei chipul lui Mihai Viteazu pe o parte şi unul din juni pe cealaltă); sutaşul are grijă de finanţe iar surlaşul cheamă oamenii la ieşirea cu surla, un alt obicei străvechi.

Tot alaiul se îndreaptă spre Pietrele lui Solomon. Aici se încinge Hora Junilor (fără fete şi niciodată închisă) şi se aruncă în sus cu buzduganul. Junele trebuie să-l înalţe cât poate şi să-l prindă în mână. Alte obiceiuri sunt îngroparea vătafului ce simbolizează renaşterea şi întoarcerea la origini, căţaua, un obicei burlesc (practic o ciomăgeală de pomină între Juni), împuşcarea mutului sau aruncarea în ţol (cât mai sus cu putinţă). Toate acestea pot fi văzute în Şcheii Braşovului în prima duminică de după Paşte, eveniment moştenit şi transmis din generaţie în generaţie.

Poveşti cu dans şi cântec popular în Ţara Bârsei

Am crezut că am terminat workshop-ul foto dar m-am înşelat. Nici nu ies bine din Peştera că primesc un telefon şi o invitaţie la un spectacol folcloric în Braşov. Avem un prieten brănean care dansează şi, mai nou, s-a apucat de cântat. Prilej numai bun să-mi pun în practică ultimele noţiuni însuşite. Fotografierea indoor în lumină slabă e destul de grea, mai ales când subiectul ţopăie pe scenă. Iar dacă fundalul este negru, orice zgomot de imagine are ca rezultat compromiterea fotografiei. Mi-am zis: “asta e, fie ce-o fi!”, în timp ce setam ISO la 3200. Şi cum poziţia nu era una favorabilă (la mijlocul sălii ori la balcon), am folosit la maximum teleul, ceea ce îmi reducea evident cantitatea de lumină. Timpul de expunere scurt m-a salvat … am început să declanşez (din nou) poveşti.

Sunt de ceva timp familiarizat cu festivalurile câmpeneşti din zona Bran – Moieciu. În această parte a ţării, oamenii sunt încă bine ancoraţi în tradiţie – dovadă fiind multitudinea de festivaluri din zonă – astfel că mulţi braşoveni îşi trimit copiii să înveţe de mici arta populară. Dezvoltarea Braşovului ca târg a adus în timp un număr însemnat de petreceri, atât în oraş cât mai ales în zonele rurale limitrofe. Pe Junii braşoveni am avut ocazia să-i văd în trecut evoluând în zona Branului. Pe cei de la Poarta Dorului (un ansamblu din Bran ce a depăşit deja graniţele ţării) i-am tot ascultat la târgurile de vară de la Moieciu, la Răvăşitul Oilor sau pe Poartă. Azi însă, pe scena Casei de Cultură Reduta din Braşov aveau să urce pe scenă învăţăceii, pentru mulţi dintre ei fiind abia prima reprezentaţie. S-a simţit emoţia din glasul lor dar s-au descurcat foarte bine. M-au impresionat expresivitatea celor mai mici şi frumuseţea costumelor populare, specifice zonelor din Ţara Bârsei. Sala, plină ochi cu părinţi şi cunoscuţi, i-a aplaudat îndelung pe viitorii cântăreţi.

La final, după aproape două ore de spectacol, abia vedem cu ochiul cu care vizasem prin aparat, ca prin ceaţă. Am tras peste 300 de cadre. Din păcate nu avem nimic cu sunet, dar sper că fotografiile sunt mai mult decât edificatoare. Braşovul are cu ce se mândri. Povestea micilor artişti merge mai departe.

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *