Instant Search

Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, destinația eco a Munților Banatului

This slideshow requires JavaScript.

Iubitorii de natură care vor să petreacă weekenduri sau vacanțe active în aer liber, cu drumeții, plimbări pe biciclete, rafting, birdwatching sau ture foto, găsesc în parcul național Cheile Nerei-Beușnița una dintre cele mai spectaculoase destinații ale momentului în România.

 

Zona este cunoscută mai mult turiștilor activi (mulți dintre ei străini) care apreciază ecoturismul și își fac rezervari prin intermediul ghizilor locali chiar și cu 6 luni înainte – călători axați pe drumeții, pe vizitarea peșterilor, observarea faunei și a biodiversității, mereu în căutarea locurilor sălbatice din România, amatori de plimbări cu căruțele trase de cai sau pur și simplu cei ce găsesc inspirație în simpla contemplare a unei cascade.

Am ajuns în sud-vestul României, mai precis în Sasca Montană, ce avea să fie baza noastră pentru o vacanță de 7 zile. La prima impresie ne-am gândit că am putea avea timp să ne plictisim relaxăm un pic, dar ne-am dat seama că ne-ar mai fi trebuit cel puțin o săptămână în plus … zona a meritat fiecare zi, oră, minut … trebuie spus că Sasca Montană este foarte bine poziționată în așa fel încât permite excursii de câte o zi sau jumătate de zi în toate destinațiile de interes din parcul național.

Drumul nostru către Sasca a trecut prin Clisura Dunării iar plimbarea cu barca la Cazanele Mari & Mici și statuia împietrită a lui Decebal au constituit intro-ul zilelor petrecute în Banat. Recunoaștem că dincolo de frumusețea peisajelor și adrenalina oferită de caii-putere ai bărcii cu motor, cel mai mult ne-a plăcut cum fierbe Dunărea în zona cazanelor, exact ca o apă clocotindă, datorită curenților de apă foarte puternici. Pe cât de spectaculoasă, pe atât de periculoasă.

Am început periplul nostru în Cheile Nerei cu o drumeție ușoară prin pădure până la cascada Șușara, pe traseul ce începe din Sasca Montană și continuă pe tot parcursul râului Șușara. Am descoperit pe drum intrarea într-o veche mină romană dar și o cabană închisă, desi din exterior se prezenta destul de bine. Altădată era mare forfotă pe aici iar turismul în floare. Pe cursul Șușarei am văzut câteva ochiuri cu apă extrem de clară, de un albastru – verzui ireal, adevărate bazine formate datorată acumularilor de sediment. Uterior am aflat că aici se făceau băi Kneipp, acele băi faimoase vindecătoare cu apă rece, promovate în secolul XIX de către celebrul preot german Sebastian Kneipp. Trecând prin micile chei ale Șușarei am ajuns în final la cascada din mijlocul pădurii, admirând căderea de apă în două trepte – o adevărată oază de relaxare și meditație.

O simplă plimbare prin Sasca Montană îți oferă o altă perspectivă, diferită de așteptările unui turist obișnuit. Urmând strada principală din amonte în aval, rămâi cu impresia că parcurgi mai multe fâșii din istorie. Începi cu partea dinspre pădure, cu case tipice, unele chiar foarte îngrijite, cu grădini frumoase, treci pe lângă biserica catolică ce datează din 1755 și cea ortodoxă (construită la 1877), ajungând în vale, în centrul micii urbe unde tronează nefast blocurile construite pentru mineri. Pe vremuri, activitatea mineritului era în plin avânt, dovadă fiind clădirile abandonate și năpădite de vegetație de la intrarea din amonte în Sasca. Minele de cupru au fost închise și sigilate, chiar dacă micii contrabandiști au găsit modalități de exploatare a fierului din subteran. Acum, blocurile sunt aproape părăsite, lăsate într-o ruină dezolantă, oferind o priveliște sinistră a unei realități dure, într-o totală antiteză cu frumusețea locului.

Vizita la mănăstirea Nera a fost plăcută, deși ne așteptam să găsim aici un complex mai mic ca dimensiuni, dat fiind faptul că este așezat în mijlocul pădurilor din munții Locvei, aproape de malurile Nerei. Am fost întâmpinați cu multă prietenie … dar și cu miere ecologică cu inula, ceai aromat, sirop de fructe de pădure și alte bunătăți. Ansamblul de chilii și cele două biserici sunt construite la începutul anilor ‘90 iar măicuțele se îndeletnicesc în principal cu procesarea plantelor medicinale în produse naturiste, ceaiuri, siropuri, tincturi, cosmetic și creme. Recunoaștem că am cumpărat produse de foarte bună calitate, preferatele fiind săpunul lichid cu lavandă, ceaiul cu cimbrișor, soc, tei și alte plante aromate, care pot fi găsite online (neraplant.ro).

Am schimbat rapid liniștea de la mănăstire pe adrenalina unei zile de rafting – cireașa de pe tort a zilelor petrecute în Cheile Nerei. Peisaje spectaculoase, locuri sălbatice, forme carstice inedite, toate pot fi admirate din barcă. Nera este ușor de parcurs iar cu un ghid local autorizat (la prețuri rezonabile) ziua de rafting rămâne o experiență de neuitat. Pentru cei care nu iubesc apa, Cheile Nerei pot fi admirate la pas, pe trasee spectaculoase de-a lungul râului, între Șopotu Nou și Sasca Romană, pe un traseu marcat de cel puțin o zi.

Pornim din Sasca Montană către chei, urmând în amonte firul Nerei. Traseul urcă ușor, văile se deschid brusc pentru ca mai târziu, după un grohotiș să intrăm în împărăția stâncoasă a Cheilor Nerei, străjuite de celebrele tunele, adânc săpate în stâncile din calcar, datând de pe vremea ocupației otomane. Peisajul de primăvară ne îmbie în toată splendoarea sa. Cocoțați în căruțele localnicilor, ne îndreptăm către cascada Beușnița, cu opriri pentru scurte sesiuni foto și contemplări la Văioaga ori la misteriosul lac Ochiul Beiului. Toate cascadele și lacurile de aici își au legenda lor. Privim către luciul de apă cristalin al Ochiului Bei iar gândul ne zboară la comoara din lacul de argint, o trimitere directă la mult mai celebrele lacuri de la Plitvice. Beușnița este săracă în apă în acest sezon dar frumusețea sa rămâne nealterată. Contemplăm în tăcere căderile de apă și perechea de codobaturi care muncește de zor la cuibul din buza cascadei. Cu greu ne lăsăm convinși să părăsim acest loc, singurul argument fiind prânzul câmpenesc, luat în poiana din apropiere.

Zona mai are câțiva ași în mânecă iar asul de treflă este Oravița … sau orasul premierelor, cum mai este denumit, un adevărat reper istoric al locului. Am rezervat o zi pentru “cel mai vechi teatru, cea mai veche farmacie, cea mai veche cale ferată și gară, cea mai veche monetărie din România”.

Teatrul Vechi “Mihai Eminescu” este primul construit în România la 1817, fiind replica Burgtheater din Viena, la o scară de 1/6. Dacă celebrul teatru vienez nu a rezistat în timp, cel din Oravița e funcțional și în ziua de azi. Loja regală a primit la inaugurare înalta vizită a regelui Francisc I al Austriei și al împărătesei Carolina Augusta, a fost onorat de prezența Teatrului Balșoi din Moscova, a marelui George Enescu dar și a trupei lui Mihail Pascaly, cu Mihai Eminescu pe post de sufleor (cabina de sufleori încă există). Vă întrebați oare ce căuta un astfel de teatru tocmai în Oravița? Ei bine, pe vremea în care mineritul mergea ca pe roate, Oravița era un fel de El Dorado al imperiului austro-ungar, mereu în căutarea resurselor care să-i asigure supraviețuirea, într-un context politic deloc favorabil. Nu e de mirare că aici s-au perindat fețe alese ale vremii. Atmosfera mondenă nu putea să lipsească iar doamnele nu doreau să lâncezească pe acasă, în timp ce soții lor produceau din minerit. Așa a apărut teatrul, în urma unor cotizații publice, ale căror liste există și azi. De remarcat faptul că în structura sa a fost folosit oțel prelucrat la Reșița (celebra Rețetă 24), care avea să furnizeze ceva mai târziu material pentru … Tour Eiffel 🙂

Prima farmacie montanistică din țară, Knoblauch (denumită și “Vulturul Negru”) este atestată la 1796 iar piesa de rezistență este o casă de marcat (adusă din Ohio), cu multiple funcții pentru acea vreme. Ceva similar aveam să găsim în Porto, în magazinul de vinuri unde servea un bătrân de … 90 de ani. Iar la Monetăria Imperială ce a funcționat între 1811 și 1855, au fost emise, pe lângă obligațiuni de stat, multe coroane și mulți creițari …

Pe o vreme mai degrabă tomnatică am ajuns în gara Oravița, inaugurată la 1874 și declarată în prezent monument istoric. Ne-am îmbarcat în trenul către Anina, pentru o incursiune pe Semmeringul Bănățean, cea mai veche cale ferată montană din sud-estul Europei, construită între 1856 și 1863. Într-un peisaj sălbatic, pe o diferență de nivel de 339m, brăzdat de cele 14 tuneluri săpate în munte (pe vremea când dinamita nu fusese încă descoperită) si 10 viaducte, drumul șerpuiește spectaculos, ținându-ne mai mult agățați de ferestre și scările vagoanelor, făcând uitate vechile bănci din lemn.

Odată debarcați în Anina am avut impresia că suntem turiști într-o realitate paralelă, călători în timp aterizați într-un decor dintr-un film horror. Cu o stație înainte de capătul de linie dai de vechea exploatare minieră de huilă. Dacă altădată era mândria industriei românești, ce dădea țării cel mai bun cărbune, Anina este azi un oraș pierdut în negura neputinței și a nepăsării. În 2006, în urma unui accident în subteran, mina de huilă se închide definitiv, cu promisiunea din partea autorităților a unei alternative decente pentru locuitori. Orașul a fost uitat, oamenii au luat calea pribegiei. Vechile colonii au rămas, ca o mărturie în timp a activităților miniere din zonă.

Despre gastronomia locului – doar de la excelent în sus … să pomenim de ciorba de fasole cu afumătură sau cea de miel (era perioada Paștilor) … aici până și ciorba de legume și cartofii prăjiți sunt excelente. Pentru că totul este făcut ca la mama acasă, cu ingrediente locale. Platouri cu brânzeturi de la stânele din apropiere, șunculițe, păstrămioare, coleșe și cârnați la cigane, friptura de ied la ceaun cu cartofi copți în jar, alături de o țuică de caise sau gutui, atât de parfumată încât aveai impresia că bei Metaxa, gogoșile tradiționale, pasca cu foietaj fraged, plăcinta în straturi cu brâză de vaci și nu în ultimul rând pizza pe vatră a lui Piști din Anina … ne-am chinuit din răsputeri să nu ne îngrașăm.

Ne oprim aici. Ar mai fi multe de povestit dar vă lăsăm pe voi să le descoperiți la fața locului. Sperăm să revenim cât de curând în zonă pentru noi povești din țara Banatului.

Această iniţiativă s-a derulat în cadrul proiectului „Sălbăticia din Carpaţi, bogăţie pentru oameni” cofinanţat de Elveția prin Programul de Cooperare Elveția-România. Proiectul este implementat de WWF România, împreună cu partenerii Asociația de Ecoturism din România, Fundația ProPark pentru Arii Protejate, Asociația EcoTur Sibiu și WWF Elveția.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *