Instant Search

Bulgarian Raket Trail – Hai în Pirin!

This slideshow requires JavaScript.

Am primit o leapşă zilele trecute de la Liliana. Ar trebui să povestim o întâmplare deosebită, amuzantă sau nu, în orice caz una de neuitat. În general avem destule amintiri frumoase, dar mi-am adus aminte de una mai neobişnuită.

 

Au trecut aproape 10 ani de atunci. Era în vremea când montaniarzii din noi nu ne dădeau pace şi ne provocau la fel şi fel de călătorii. Şi cum începusem să ne întindem musteţile pe coclaurile altora, ne-am zis într-o primăvară: “Hai să vedem cum sunt munţii prin alte părţi”. Perfect. Unde mergem? După o analiză sumară de buget şi timp am ajuns la concluzia că prea departe nu vom ajunge, mai ales că vestul era încă o iluzie, condiţionat de abţibildul ăla nesuferit din paşaport numit viză. Concluzia: dăm o fugă până în Bulgaria, în munţii Pirin.

Ştiind că Renu nu prea agrează escapadele montane şi mai ales ieşirea din ţară teleleu de unul singur, în special prin Bulgaria de unde tot veneau ştiri şi poveşti grozave cu rakeţi, am stabilit de comun acord o minciună – oficial, vom merge la Herculane, să ne dăm pe Domogled. Ulterior mi-a părut rău că am procedat astfel, dar la acel moment tot ce conta era aventura bulgărească. Echipa astfel constituită era formată din patru bezmetici – eu, Văru şi doi buni prieteni (Angelo zis Iedu şi Crinu aka Părintele, pentru că la o sărbătoare de Paşte a citit din Evanghelie în altarul unei biserici prin Apuseni, în chirilice, fiind singurul care ştia a buchisi).

Aşadar, vineri seară ne urcam în trenul spre Sofia. Cumpărasem în avans locuri în două compartimente la vagon de dormit, clasa I (totuşi, eram oameni respectabili). În tren, constatăm încă din Gara de Nord că vagonul nostru nu exista. Ar fi trebuit să fie două, unul era lipsă la inventar. Dăm de naşul singurului vagon de dormit care ne trimite la plimbare către biroul de reclamaţii, în condiţiile în care trenul era pe punct de plecare. Începe scandalul. Îl băgăm pe Iedu la înaintare (specializat în tărăboi în mijloacele de transport, eu sunt mare maestru în hipermarketuri şi aeroporturi, altă prietenă face de regulă haos la restaurante, dar acolo e cel mai greu, că-ţi scuipă în mâncare) care, printr-o minune, obţine cele două compartimente. Paturile erau însă nefăcute.

Iedu: Vă rog să ne faceţi paturile!
Naşu:
Cum dom’le să vă fac patul?
Iedu:
Faceţi paturile că vă reclam. În Regulament scrie că paturile sunt făcute (habar n-aveam).

Cu paturile aranjate, călătoria a decurs fără probleme. Ajungem în Sofia, un oraş ponosit şi destul de modest la acea vreme, mai ales în zona gării, unde nimeriserăm. Până în Bansko era ceva de mers, cam 150km. De acolo, am mai fi avut o tură perpedes până la cabana Vihren, punctul de plecare în Pirin. În gară, o droaie de dubioşi. Am plecat de acasă fără documentare în prealabil (internetul era costisitor la acea vreme), astfel că eram oarecum fiii ploii. N-am găsit nicio rută de autobuz până în Bansko. Un nene, văzându-ne dezorientaţi, se bagă în seamă. Din desaga de cuvinte bulgăreşti reţinute de pe vremea când urmăream Bâlgarska Televizia, plus bacul dat la rusă plus aportul Părintelui (tare şi el în chirilice), am dedus că jupân gospodin are maşină adevărată şi se oferă să ne ducă taman până la Bansko. Ce noroc pe noi … cât costă? Ieftin, vreo câteva leva pe ceafă de român. Dubios de ieftin, dar altă soluţie nu prea aveam.

Iedu: Ne-am scos, hai să-l luăm.
Eu:
Eşti nebun? Ăsta-i clar raket, uită-te la el. Ne bagă în primul tufiş şi ne lasă fără chiloţi.
Iedu:
Nu şi nu, hai să-l luăm.

Hai să-l luăm. Ajungem în parcare şi dăm de o gioarsă de maşină, un Mondeo ruginit de aveam impresia că se dezintegrează la prima groapă. Asta e maşina adevărată? În fine, hai cu rucsacii în portbagaj. Înainte de a-l pune pe al meu, am scos dintr-un buzunar cuţitul de vânătoare de tip Rambo, nelipsit din incursiunile pe munte şi l-am strecurat la Văru care avea să stea în faţă. Îi zic: Dacă-l vezi că deviază de la traseu, îi pui brişca la gât.

Se porneşte gioarsa. Destul de încăpătoare. Nu ieşim bine din gară că trage gospodin la benzinărie. Acolo, ne cere bani de benzină.

Eu: Ce mă, tu n-ai? Bagă, că-ţi plătim la sosire.
Gospodin: N-are.
Iedu (către mine):
Dă-i, mă, că ne socotim la final.

Băi, voi m-aţi găsit de fraier…? N-am ce face, scot levele, gospodin face tacticos plinul. Îi cer o hartă. Are, mi-o dă şi voi sta cu ochii pe ea tot traseul, verificând fiecare sat. Ce bine că ştiu să citesc. La prima cotitură după ieşirea din Sofia, trage iar de volan pe dreapta. Treaba e dubioasă. Văru e deja cu o mână pe cuţit, dar îi fac semn să se calmeze, a oprit în câmp deschis, lângă strada principală, nu e cazul să ne alarmăm. Pană. Băh, fiţ-ar zdreanţa a naibii, cine ni te-a scos în drum …! Rucsacii afară, rezerva e sub portbagaj. Scoate roata buşită şi o bagă în locul celeilalte, maşina e încă pe cric, fără rezervă pusă. Gospodin îndeasă rucsacii la loc, dar la o ultimă împingere decisivă, zboară maşina de pe cric … ia uite mă, i-am mai făcut şi plinul. Mă uit cu reproş la Iedu care dă din umeri. Pune mâna acum, ridică de ea. Ne opintim toţi 4 şi urcăm la loc maşina pe cric, schimbă tăntălăul roata şi hai la drum. Altă oprire, după 5 minute, la vulcanizare, să o repare. Asta ne mai lipsea, să facem altă pană. Sun un prieten, răspunde un bulgar. Ptiu! Am uitat să formez prefixul. Sun din nou, răspunde robotul. Îi spun că-i dau mai târziu de veste din Bansko, dacă nu o fac înseamnă că ne-au prins rakeţii, să alerteze rapid pe cineva.

Plecăm din nou. De data asta am avut noroc, drumul a decurs normal, sub atenta mea supraveghere, mai mult cu ochii în hartă. La un moment dat, de departe ies nişte năluci din pădure. Paraşute, îmbrăcate în negru, urâte cu spume. Şoferul încetineşte. Doriţi? Pet (5) leva. Şi ne arată cu gura deschisă semnul ăla obscen. Pleacă mă de-aici, dă-i blană mai departe.

În fine, ajungem la Bansko, ne socotim după cum ne-am înţeles şi o luăm spre munte. Chiar că a fost ieftin, dar nu lipsit de emoţii. Am uitat să-l sun pe prieten, dar nici el n-a alertat pe nimeni. Ca să scurtez, a fost un weekend sec: am ajuns tot cu o maşină la cabană, eu (obosit) şi Părintele (răcit cobză) am dormit non stop, iar Iedu şi Văru au urcat un pic, fără prea mult spor sau view, pentru că era o vreme destul de rea. Cabana – altă dărăpănătură, eram singuri singurei în ea (plus cabanierul), am făcut un frig de ne-au clănţănit dinţii toată noaptea. La întoarcere am descoperit că există un autobuz care, chiar dacă nu ne lăsa în gară, ne scăpa de emoţiile întâlnirii cu rakeţii. Vagon bulgăresc la întoarcere (cu paturile făcute), înapoi acasă nevătămaţi. Довиждане, adică la revedere, că nu mai vrem la bulgari pe munte.

5 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *