Instant Search

#ArenaFanilor – civilizația de lângă stadion

This slideshow requires JavaScript.

România – Grecia 0-0, în grupele preliminare ale EURO 2016. Un rezultat îndoielnic al unei echipe naționale care încă își caută identitatea, pierdută odată cu retragerea lui Hagi, Dorinel, Belodedici sau Ilie Dumitrescu. Cu toate acestea, am plecat de la stadion cu o impresie pozitivă. Pentru prima dată la un meci de fotbal în România am simțit că suntem pe drumul cel bun.

 

Articolul nu este o cronică de meci. Analize ale jocului naționalei de fotbal găsiți pe publicațiile de specialitate. Pentru noi contează în schimb impresia generală rămasă după un astfel de eveniment. Dincolo de rezultat, de statistici, de miza competiției, ne-am dorit întotdeauna să trăim meciurile la fel cum le-am trăit pe marile arene ale lumii, fie că se numesc Santiago Bernabeu, Sanchez Pizjuan sau Allianz Arena, adică în modul cel mai civilizat – fără înjurături, fără flegme și semințe la tot pasul, fără bețivani respingători, fără lozinci triviale.

Încă din vremurile comuniste, stadioanele nu erau altceva decât arene destinate aproape în exclusivitate bărbaților, în care femeile și copiii aproape că nu aveau acces. Adevărate temple ale celor “puternici”, ele deveneau loc de manifestari animalice, generate de spiritul de haită prost înțeles. Mai târziu, odată cu libertatea dobândită și apariția ultrașilor, lucrurile s-au complicat. Accesul în incinta stadionului devenea o adevărată aventură. De la modul în care te îmbrăcai sau vorbeai pe stradă și până la felul în care încercai să te introduci în tribune, tot acest ritual era însoțit de o atenție distributivă permanentă față de cei din jur. Succesul final îl reprezenta performanța de a nu fi buzunărit, nimerit de vreun scuipat sau de o bâtă a jandarmilor. Să vii la meci însoțit de prietenă, soție sau copil? Utopie, monșer! Gașca de minim 4-5 indivizi era cel mai bun anturaj. Plus kilul de semințe. La final, pomii din jur erau botezați cu generozitate iar dacă echipa favorită nu izbândea aveau de suferit atât scaunele din tribune cât și cele din tramvai.

În călătoriile noastre am pășit pe multe arene europene, la meciuri sau doar în vizite organizate. Ne-am minunat și am visat că într-o bună zi aveam să vedem și la noi acel exemplu de civilizație. După o îndelungă așteptare au început să apară mult râvnitele stadioane, după modelul celor din vest. Securitatea a fost sporită, astfel că întrebarea adresată soției (vii și tu la meci?) nu a mai fost doar o simplă formalitate.

Am putea spune fără să greșim că Arena Națională din București este stadionul nostru preferat, o adevărată bijuterie arhitectonică, peste Allianz Arena (în opinia noastră). Partidele de aici, indiferent de miză, devin adevărate derby-uri tocmai datorită atmosferei. Iar la ultimul meci, organizatorii au desăvârșit spectacolul prin amenajarea – în afara stadionului – a unei zone dedicată suporterilor de toate vârstele – Arena Fanilor. În acest fel am putut vedea la meci familii întregi, de la nepot la bunic, zâmbitori și dornici de distracție. Puncte de machiaj în culorile naționalei. Spații amenajate pentru diverse activități sportive. Locuri în care te puteai fotografia. O scenă în aer liber cu Pavel Bartoș și Smiley pe post de antrenori de suporteri (mai pe românește animatori), ultimul încălzind atmosfera cu un concert antrenant, savurat direct de pe gazonul ce înconjoară inelul stadionului. Lume relaxată, baloane, copii fericiți. Niciun fel de îmbulzeală la intrare. Toalete curate, fără cozi și nervi la punctele de aprovizionare cu sucuri. Selfie-uri la greu, transmisii în direct pe toate rețelele de socializare. În scurt timp ne recunoaștem în poze pe pagina FB a Federației Române de Fotbal. În tribune este aceeași atmosferă de sărbătoare. Aveam să descoperim Family Zone, o secțiune din tribune cu sectoare dedicate familiilor cu copii. La final, în ciuda prestației modeste a tricolorilor, singurele obiecte zburătoare către teren sunt câteva avioane de hartie inofensive.

De cele mai multe ori susținem ideea de turist în propriul oraș iar mersul pe stadion este o parte din acest gen de vacanță. O stare de normalitate pe care, în urmă cu mulți ani o vedeam doar la televizor, în imagini difuzate din tribunele norvegienilor, danezilor sau ale celor din Feroe, acolo unde fotbalul nu este motiv de extremism. Am visat la astfel de normalitate … iată că s-a împlinit!

Epilog – o posibilă explicație a jocului penibil al echipei naționale este prezența noastră în tribune. De fiecare dată când mergem la meci (inclusiv în afară), echipa favorită nu câștigă. Partea proastă este că ne aducem aminte de acest amănunt nesemnificativ abia după fluierul final … Hai România! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *