Instant Search

Amintiri din Slănic

This slideshow requires JavaScript.

Am scris câte ceva despre Baia Baciului şi Mina Unirea, descriind obiectivele din punct de vedere turistic. Pentru noi însă, Slănicul a fost ceva mai mult decât atât. A fost Slănicul adolescenţei noastre, un loc minunat pe care vreau să-l descriu aşa cum l-am trăit la acea vreme.

 

În anii ’90, imediat după revoluţie, micul orăşel prahovean a intrat într-un con de umbră. Altădată plină de turişti, staţiunea a dispărut subit din peisajul turistic, bazele sale de tratament rămânând aproape goale. Pentru noi a fost însă ideal. Ne-am petrecut aici vacanţe întregi, săptămâni în care uitam cu totul de agitaţia, praful şi căldura din Bucureşti, zile în care tot ce conta era o baie la Baia Baciului şi un somn pe păturică în vârful dealului.

În vara lui 1989 am fost pentru prima dată cu părinţii la Slănic Prahova, la invitaţia unei prietene care avea acolo casa părintească. Ne-au plăcut atât de mult locurile încât, aflând că o altă casă este de vânzare pe aceeaşi stradă, părinţii mei au decis să o cumpere.  Era o căsuţă mică, veche de 100 de ani, din paiantă, asemănătoare celor din Muzeul Satului. Avea pridvor, două camere, magazie de lemne şi alte acareturi. Interiorul era tipic caselor de la ţară: soba cu hornul în pod, carpeta ţintuită pe perete (nu erau clasicele Răpirea din Serai ori Căprioarele la adăpat, ci una cu trandafiri), apoi televizorul cu lămpi, lada de zestre şi lămpaşul cu gaz agăţat într-un colţ, lângă firidă. Parcă era bojdeuca lui Creangă. În plus, curtea era mare, luminoasă iar grădina din spate imensă, plină cu veveriţe şi pomi fructiferi. Pe scurt, era idilic. A fost cuibuşorul de nebunii, atât al nostru cât şi al verilor mei. În preţul casei au intrat, ca bonus, căţelul cel lăţos plus două oi pe care le-am păstorit vreo doi ani prin vecini şi chiar le-am înmulţit până la patru, după care le-am tăiat şi am renunţat la cariera de cioban. Nu era de noi, poate că am fi putut ajunge departe dar nu ni se întrezărea potențialul. Îmi amintesc şi acum de călătoria cu trenul la Bucureşti, singur cu mielul în traistă, în ajun de Paşte.

Verile le petreceam inevitabil în băltoaca sărată de la Baia Baciului. Dacă nu eram acolo, cu siguranţă hălăduiam prin cotloanele Minei Unirea sau făceam plajă pe dealul din grădină. La ştrand sufeream din cauza biletului de intrare, al cărui preţ a fost întotdeauna mare. Mai ales că atunci ne drămuiam fiecare bănuţ. Era o tanti la intrare veşnic neînduplecată. Vigilentă nevoie mare, nu ne lăsa să intrăm niciodată gratis. De aceea, săream de cele mai multe ori gardul, până când a fost înălţat, ornat cu sârmă ghimpată şi spoit cu smoală. Atunci am început să ne strângem bani de intrare.

Zilele reci sau cele ploioase le petreceam indoor, în Salină. Intram la deschidere şi ieşeam de nevoie la finalul programului. Hălăduiam toată ziua prin măruntaiele sărate ale pământului. Băteam mingea, ne plimbam cu pluta pe lac (ne-am răsturnat de câteva ori, apa era mică dar sărrrratăăă …) sau urcam în locul unde se uscau frunzele de tutun, descoperit de noi într-o zonă interzisă. De acolo se vedea întreaga Salină ca în palmă. Există cotloane ale minei care nu se vizitează, dar pe care ajunsesem să le cunoaştem, ghidaţi de prieteni de-ai locului. Şi fiindcă nu aveam lanterne, mai mult orbecăiam.

La câţiva kilometri depărtare de centru, vizibil de la Baia Baciului, se află muntele Piatra Verde. S-a format prin consolidarea în timp a cenuşei vulcanice, dispusă geologic în straturi cu suprafeţe perfect plane. Din vârful ei, pe timp frumos, se vede Ciucaşul. Drumul spre Vălenii de Munte trece prin apropiere, aşa că merită să faceţi un popas. Piatra, de o culoare verzui deschis, a fost folosită în construcţii, muntele fiind exploatat până în urmă cu câţiva ani. Dinamitarea se auzea până la casa noastră, unda de şoc zdrăngănind toate geamurile bojdeucii. Acum zona este părăsită, muntele nu mai este exploatat, însă locurile sunt pitoreşti iar formaţiunile stâncoase oferă un spectacol al naturii.

Mergând mai departe spre nord, peste deal, ajungeam la schitul Crasna aflat la poalele munţilor Grohotiş. Sunt două variante de acces: cu maşina, trecând prin satul Schiuleşti sau pe jos, traversând dealul până în sat. Atestat documentar încă din 1745, schitul poartă hramul sfinţilor Constantin şi Elena. În fapt este o mănăstire de taici (cea de maici e ceva mai departe, la Suzana, aproape de Cheia). Se spune că a fost în trecut jefuită de ocnaşii evadaţi din Slănic. În ultimii ani, schitul a fost refăcut. Dacă se întâmpla să nimerim în zi de sărbătoare (mergeam mereu de Sf.Maria), eram puşi la masă, laolaltă cu restul enoriaşilor. Ţin minte că aveau un vin foarte gustos. Acolo ne spălam păcatele, pentru că pe drumul spre schit luam gâtul unui curcan din Schiuleşti, pe care îl frigeam la proţap pe malul Slănicului. Oricând, o excursie de o zi la Crasna e binevenită.

Ar mai fi multe amintiri. Târgul de la Ştefeşti de peste deal (oare se mai ţine…?), discotecile de la Baia Verde sau din Prăjani (wow … acolo se ascultau ultimele noutăţi, în hambar), meciul de pomină România – Argentina 3-2 la CM din Statele Unite, urmărit la un TV în holul Complexului Balnear, bântuitul pe dealuri în căutare de coarne, mure sau alune … Din păcate, cinematograful s-a închis. Acolo a rulat doar pentru mine (o singură persoană) celebrul film de război al lui Nicolaescu, Noi, cei din linia întâi, lung de două ore şi ceva, dar au fost momente în care rula arhiplin. Centrul este acum plin de terase şi magazine bine aprovizionate. Pe vremuri, imediat după revoluţie, primeam pâinea prin colet, expediată de părinţi din Bucureşti, pentru că la Slănic încă se vindea pe cartelă. Mergeam la poştă să vorbim acasă cu taxă inversă, dar până prindea telefonista legătura cu Bucureştiul dura mai bine de o oră. Acum avem mobile, vorbim din fundul curţii. Vindeam sticlele goale la centrul de colectare pentru câţiva bănuţi în plus, să ne mai prelungim şederea cu o zi sau două. Când se terminau şi ei, săpam în grădină după cartofi sau mâncam nuci şi mere. Puneam deoparte mărunțiș pentru delicatese cum ar fi pufuleţii din gară. Făceam plajă în grădină, dormeam în cort (privelişte de top, către Piatra Verde) sau căutam balegă (de cal, nu de vacă, aşa cereau “standardele”) pentru lipitul prispei.

Cum bunicii mei locuiau în capitală, pot spune că acolo a fost “ţara”, deşi nu mai eram copil. În orice caz, lăsând la o parte amintirile din Slănic Prahova, merită să daţi o tură prin micul orăşel de provincie. Hotelurile şi pensiunile sunt concentrate în centru şi în zona Băii Baciului. O bălăceală în lacul cu apă sărată este cât se poate de reconfortantă. O cură în Salină este sănătate curată. Dacă aveţi probleme respiratorii, cu atât mai indicat.

2 comments

  1. Foarte frumoase amintiri despre acele locuri.Pacat ca Slanicul se degradeaza pe zi ce trece si trenul nu mai ajunge demult la cap de linie.Targul de la Stefesti inca se mai tine anual pe 8 Septembrie dar nu mai are farmecul de alta data. Lipsesc caruselele, jucariile din lemn aduse de tiganii lingurari si nici vata de zahar nu prea o mai gasesti. Poate si pentru ca cele cateva sute de locuitori nu mai au bani. Mai bine zis, nu mai au loc de munca. Prin urmare, si comerciantii au disparut.Dar inca se mai tin spectacole cu copii la Caminul Cultural. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *